— Hai să vorbim despre ceva frumos. Povestește-mi despre Beau.
Ce simți pentru el?
— Nu prea mă pricep să vorbesc despre sentimentele mele. Asta-i clar. Tocmai am fost dată afară din biroul unui psihoterapeut.
— Eu nu te-ntreb în calitate de terapeut, ci în calitate de cea mai bună prietenă a ta, spune ea. Practic e ca și cum ai vorbi singură. Dac-aș
fi acolo, aș ști răspunsul numai privindu-te, pentru că eu îți cunosc sufletul. Dar nu-s acolo, deci sunt silită să recurg la aceleași metode de comunicare ca restul lumii, așa că va trebui să-mi spui. Sentimente etc.
Varianta scurtă. Dă-i bătaie.
— Ăăă, cald?
Ea izbucnește în râs.
— Îmi pare rău. Bun răspuns.
— Și nimic nu e mai amuzant decât un răspuns bun despre sentimentele tale!
— Nu chiar e bun. Nu încerc să te fac să te simți prost. Numai că…
sigur că trebuia să te repezi direct la temperatură.
— Uff, e dificil.
Știu ce simt dar mi se pare riscant să recunosc cu voce tare; ca și cum aș provoca lumea să mă atace. Așa cum te temi să povestești un coșmar avut sau să te îmbraci în alb la un picnic. Odată ce ai spus ceva, nu-ți mai poți retrage cuvintele și Universul le poate folosi împotriva ta.
— Doamne, chiar sunt o catastrofă a inacțiunii sau cum mi-a zis Alice…
— Te duci la terapie, nu? zice Megan. Te lași hipnotizată și stai trează nopțile dansând, primești SMS-uri de la părinții lui Matt și încerci să fii alături de Jack. Aproape te cred în stare să trimiți o marionetă în vacanța pentru ca mama ta să aibă parte de excursia perfectă, în timp ce tu stai acasă și te sinucizi în încercarea de a salva viața cuiva. Sigur, ești speriată și ai probleme când trebuie să-ți deschizi sufletul, dar nu ești o mototoală, Natalie. Și te-ai implicat într-o relație cu Beau. Toate astea trebuie să însemne ceva.
— Beau și eu aparținem unor lumi diferite la propriu, spun eu frustrată. De ce mă bag în așa ceva? Pe de o parte, nu sunt în stare să-i spun nici celei mai bune prietene ce simt pentru el și, pe de alta, nu pot să mă împiedic să merg acolo cu el.
— Nat, spune Megan în timp ce duduitul picioarelor ei pe banda de alergare încetinește. Nu trebuie să vorbim despre asta.
— Prezența lui mă face să mă simt bine, spun eu. Și în siguranță.
E… echilibrat. Mă îndoiesc că l-aș putea șoca. Știe despre Bunica și despre cele două lumi, iar asta mă face să mă simt înțeleasă. Mă simt mai puțin singură ca până acum. Ca și cum am fi cumva două părți ale aceluiași lucru.
Asta mi-a fost teamă să spun. De asta mi-e teamă să-l doresc și tot ăsta-i motivul pentru care nu mă pot împiedica s-o fac.
— Nu știu. E blând. E atât de blând, că-mi vine să plâng când mă
gândesc și nu înțeleg cum vine asta, dar ăsta-i adevărul și nu vreau să-l pierd, însă asta se va întâmpla, și cumva, chiar dacă mă simt vinovată în privința lui Matt, tot mi se pare că merită să-mi petrec fiecare minut alături de el.
Urmează o tăcere, apoi Megan murmură:
— M-am răzgândit.
— Cu privire la ce?
— La Negare. Nu vreau să trăiesc acolo. Vreau să simt totul cu o intensitate dureroasă.
Trag o gură de aer în piept în timp ce-mi caut cuvintele.
— Te-ai gândit vreodată că tu și Matt ați putea… știi tu?
— Am putea să ce?
— Să fiți împreună.
Ea pufnește.
— De-a lungul tuturor acelor ani în care el s-a uitat la tine ca un pui de labrador disperat să-și mulțumească stăpâna? Da, normal. Ce te poate ațâța mai tare decât un tip obsedat de prietena ta cea mai bună?
— Vorbesc serios, Meg. Chiar nu te-ai gândit că ați putea fi împreună?
— În cadrul unui proiect de grup sau al unei partide de fotbal, da.
Dar într-o relație… poate numai dacă tu ai muri la scurtă vreme după ce ai aduce pe lume copilul lui Matt iar eu, în urma unui episod psihotic, aș
începe să port hainele tale și să mănânc mâncărurile tale preferate, încercând să-ți continui viața, cam ca mariajul dintre Stevie Nicks și Kim Anderson30. Și chiar și-așa, nu cred c-aș rezista nici cât a rezistat Stevie înainte să se întoarcă la a scrie cântece pentru mame și femei în loc să fie mamă și femeie. Auzi, dacă tot discutăm despre episoade psihotice ai vreun motiv pentru care încerci să mă cuplezi cu fostul tău prieten care-i în comă?
Deși cuvântul „comă” e ca un pumnal pentru mine râd ușurată.
— Scuze. Nici eu nu vreau să locuiesc în Negare. Vreau să trăiesc într-o lume în care ai tot ce-ți dorești plus cartofi prăjiți cu brânză. Vreau cartofi prăjiți cu brânză.
— Întotdeauna.
