Ședința de hipnoterapie de joi e un eșec și la sfârșit, Alice refuză
să-mi vorbească.
— O să discut cu părinții mei în seara asta, îi spun eu la plecare.
Despre faptul că vreau să sar peste excursia cu familia.
— O să vedem, spune ea tăios.
— Mai am nevoie de puțin timp. E mai complicat decât pare, dar o să-i întreb.
— Totul pe planeta asta e complicat, spune Alice cu răceală, iar eu îmi iau la revedere și plec.
Nu-mi place să-i dovedesc că are dreptate, dar când vine ora cinei și stăm cu toții liniștiți în jurul mesei, am senzația că niște mâini mi se 30 În 1983, cântăreața americană Stevie Nicks s-a căsătorit cu soțul celei mai bune prietene la numai trei luni după moartea acesteia. Căsătoria nu a durat, iar cântăreața a pus-o ulterior pe seama durerii provocate de pierderea prietenei ei și a dorinței de a-i crește copilul.
încleștează în jurul traheei. Nu mă ajută nici faptul că excursia vine în discuție în mod spontan și mama începe să povestească încântată despre toată documentarea pe care a făcut-o în avans. Mi-am promis c-o să
deschid subiectul imediat după cină, dar acum, gândul de a trece la fapte mă face să tremur vizibil.
Apoi, pe la jumătatea mesei, Coco pune jos furculița și-și drege glasul, atrăgând imediat atenția tuturor.
— Nu vreau să mă transfer, anunță ea. Vreau să rămân la Ryle.
Mama își lasă și ea furculița jos și o privește cu gura căscată, dar tata ridică ușor din umeri și continuă să mănânce.
— Dacă asta vrei, iubito, spune el.
Așa i s-a adresat dintotdeauna lui Coco, dar de data asta se alege cu o căutătură exasperată. Mama îi aruncă o privire care spune „Trebuie să
discutăm înainte să faci asta!” și el își drege glasul exact cum a făcut Coco mai adineauri.
— Ai un motiv anume?
Ea ridică din umeri jucându-se cu părul. E ca și cum ai urmări o partidă de tenis în zona crepusculară, în care manierismele ereditare sunt expediate dintr-o parte în alta.
— Pur și simplu nu vreau să mă transfer.
— Coco, ai muncit din greu pentru asta, spune mama. O școală de arte ale spectacolului…
— Lui Natalie i-ați dat voie să renunțe la dans, spune Coco și acum până și tata își ridică privirea.
— Vrei să renunți de tot? întreabă el.
— Nu… Pur și simplu nu vreau să-mi acapareze toată viața.
Jack își semnalează retragerea oficială din conversație începând să-i strecoare paste linguine pe sub masă lui Gus, care întotdeauna stă în picioarele noastre când mâncăm. Mama oftează și-și trece mâinile prin păr înainte să i se adreseze din nou lui Coco.
— Ei bine, eu și tatăl tău va trebui să avem o discuție.
Mama se luptă să arboreze o expresie calmă, deși e evident că în sinea ei plânge, întrebându-se ce zeitate ostilă dansului i-a blestemat familia.
La sfârșitul mesei, Jack se duce să joace un joc video iar Coco să-și facă bagajele ca să-și petreacă noaptea la Abby, lăsându-mă pe mine să-i
ajut pe mama și pe tata să ducă vesela la bucătărie. După ce încărcăm mașina de spălat vase, mă reazem de bufet, îi adresez o rugăciune Bunicii și mă forțez să spun:
— Putem sta puțin de vorbă?
— Sigur, iubito, zice mama.
Probabil se gândesc că e de rău, pentru că mama ne îndrumă către dormitorul lor. Restul casei e curat și pitoresc, gândit în așa fel încât să
fie primitor, dar nu înghesuit, călduros, dar nu înăbușitor, rustic, dar nu țărănesc, însă mama și tata nu au acordat niciodată aceeași atenție dormitorului lor. E curat, dar e dezordine, corespondența se aglomerează pe măsuța de toaletă, iar fotoliile în carouri de lângă pat sunt pline de haine proaspăt spălate. Pereții au aceeași culoare a cojii de ou ca atunci când mama și tata au cumpărat casa, iar așternuturile, perdelele, noptierele și veiozele se potrivesc atât de puțin între ele – și nu e ceva voit –, încât nici n-ai putea numi stilul ăsta „eclectic”. Când mama cumpără mobile noi de la licitațiile de bunuri sau de la magazinele de antichități, mobila pe care o înlocuiește ajunge aici ca să
moară. Dacă Pier 1 Imports31 ar sponsoriza producția vreunei piese după
Regele leu, așa ar arăta locuința hienelor.
Dau ocol patului, pe urma alor mei, amintindu-mi de bufetul lui Beau, unicul punct luminos dintr-o cameră pe care știu că aș găsi-o deprimantă dacă ar aparține altcuiva. Spre deosebire de mama, eu nu mă extaziez în fața unei mobile drăguțe, dar imaginea unui lucru făcut de mâinile lui Beau – ceva ce n-ar exista fără el – m-a transformat în gelatină. Cred că dacă mi-ar fi spus că el a făcut stelele, n-aș fi fost surprinsă și nici mai impresionată decât eram deja. Amintirea acelei nopți mă umple de căldură și de dor. Nu de aceea e importantă această
conversație, dar mă ajută să o duc până la capăt. Vreau aceste trei săptămâni în plus. Le vreau nespus de mult.
Mama se așază pe marginea patului și lovește ușor cu palma locul de lângă ea. Mă așez, iar tata se instalează pe un scaun în fața mea.
— Merg de ceva vreme la un psihoterapeut, spun eu.
— Serios? spune mama. La doctorița Langdon?
— Nu, nu la doctorița Langdon. Lucrează la NKU. Am găsit-o pe internet și e specializată în… problemele mele, ca să zic așa.
