Jack îi aude vocea prin speaker și îmi aruncă o privire fugară, apoi se uită din nou în față, nefericit.
Închid și bâlbâi niște scuze.
— Sunt sigură c-o să înțeleagă dacă o să le spui ce s-a întâmplat.
Jack nu zice nimic, nici nu mă privește. Imediat ce ajungem în fața casei, se năpustește înăuntru și eu îl urmez până în fața camerei lui, dar găsesc ușa deja închisă, iar prin crăpăturile ei se revarsă șoaptele lui și ale lui Coco. Îmi apăs urechea de ușă și aud scâncetul acela înăbușit care-ți scapă când încerci să-ți stăpânești plânsul. E Jack fără îndoială.
Nu e nimic mai înspăimântător decât să auzi plângând pe cineva la care ții, și cu cât sunetul e mai discret, cu atât îți străpunge inima mai adânc.
— …uneori nu vreau asta, spune Jack.
— Ce nu vrei? murmură Coco cu blândețe.
— Nu vreau să fiu.
Mă retrag de lângă ușă și mă reazem de perete, cu mintea învârtindu-mi-se și cu pete întunecate jucându-mi în fața ochilor.
„Ai trei luni ca să-l salvezi.”
Nu e nimic mai înspăimântător decât să auzi plângând pe cineva la care ții, mai puțin să-ți imaginezi o lume în care acest sunet a încetat.
Deodată simt că nu pot să respir. Nu mai pot sta aici. Nu e nimic mai înspăimântător decât să iubești pe cineva.
Eu și Beau ne furișăm în studio în fiecare noapte până la următoarea mea ședință cu Alice și fiecare noapte e fel. Pe drum, în mașină, suntem agitați și încordați, spațiul dintre noi o încărcat de bătaia inimilor noastre. Vorbim și flirtăm în timp ce-mi fac încălzirea în mijlocul studioului. Apoi stingem lumina, Beau închide ochii și eu dansez. Fiecare cântec e frumos, dar niciunul nu e cântecul meu. Mă
întreb dacă o să-l mai aud vreodată sau dacă, după ce i-am spus lui Beau să nu mă aștepte, el o să-l mai termine oare. Către sfârșitul fiecărei nopți, Beau mă privește dansând, dar atunci sunt deja relaxată și în largul meu.
Apoi, odată ce ne urcăm în camionetă, tensiunea dintre noi se așterne din nou cu o intensitate reînnoită.
În cabina întunecată, fiecare privire pe care ne-o aruncăm – fiecare clipă în care ochii ni se întâlnesc, în care aproape ne-am putea atinge – e copleșitoare. În fiecare dimineață când mă lasă în fața casei și-mi spune la revedere, alerg înăuntru, îl dau pe Gus la o parte de pe perna mea și mă prăbușesc în pat excitată.
Dar când adorm, somnul îmi e profund și întunecat, cald și fără
vise. A mai rămas doar o săptămână și jumătate până plecăm în excursie și, deși nopțile noastre la studio nu par să ne aducă mai aproape de Bunica, le aștept cu nerăbdare. Fiecare moment cu Beau îmi alungă
spaimele, dar când mă trezesc după-amiaza târziu după puiul de somn tras, încântarea de a-mi fi petrecut noaptea trecută cu el s-a stins și groaza mă copleșește.
Cineva va muri.
Cineva va muri și eu îmi fac griji dacă Beau și Rachel și-au reluat relația, de orice fel ar fi ea, de când i-am zis să nu mă aștepte și nu ne mai vedem decât la studio.
Ședința mea de marți cu Alice merge teribil de prost. Nu pot să
gândesc clar, iar pe Alice o irită pauzele mele lungi urmate de răspunsuri scurte. Când îmi cere să-i vorbesc despre relația mea cu mama și eu îi răspund, după treizeci de secunde, „E de treabă”, Alice își închide carnetul, deși mai avem o jumătate de oră din ședință.
— Natalie. Nu pot să lucrez așa!
— Cum anume? o întreb la fel de iritată ca ea.
— La fiecare ședință, emoțiile se învolburează în jurul tău ca tornadele și pe urmă nu-mi spui decât: „E de treabă.” Trebuie să te deschizi dacă vrei să funcționeze terapia, iar tu nu o faci. Încerci să-ți înăbuși sentimentele ca să-ți faci viața mai ușoară. Te-ai dat bătută. Nu mă înțelege greșit, apreciez noua perspectivă pe care mi-ai oferit-o. Dar dacă ești atât de convinsă că Bunica e un profet sau o zeitate, atunci știi că cineva va muri dacă nu reușim să descifrăm povestea asta. Pentru mine e vorba de știință, dar o fată cu un psihic deja fragil ca al tău o să
fie distrusă dacă lasă să moară o persoană la care ține.
— Psihicul meu nu-i fragil.
Alice se ridică și deschide ușa cabinetului ca să ies.
— Te închizi față de mine. Te temi prea tare.
Eu nu mă clintesc.
— De ce anume mă tem?
— Vrei un psihoterapeut, Natalie? De asta ai nevoie? Bine. N-ar fi trebuit să fac toți anii ăia de studiu dacă tot am ajuns să psihoanalizez adolescenți, dar dacă de asta ai nevoie, o să fiu eu psihologul tău infantil pentru șaizeci de secunde. Uite care-i diagnosticul meu: suferi de o criză
existențială standard, ordinară, pornită din egocentrism, de tip „eu cine sunt?” Ai fost despărțită de rudele tale biologice la o vârstă fragedă și de atunci ai probleme legate de abandon. Părinții tăi adoptivi sunt incredibil de înțelegători și de iubitori și, da, de treabă, cum ai zis tu, dar când erai mică nu te-ai văzut reflectată în niciunul între ei. Astfel ai învățat să privești înăuntrul tău, să despici firul în patru și să fantazezi cu privire la identitatea ta. Cel mai probabil aceasta e înclinația ta naturală și ai fi avut acest sentiment de izolare indiferent dacă ai fi fost crescută de părinții tăi naturali sau de cei adoptivi, dar obsesia ta legată
de autocunoaștere este consolidată de presupunerea că părinții tăi biologici au renunțat la tine din același motiv pentru care nu te recunoști în părinții tăi adoptivi: pentru că-ți lipsește ceva. Așa că în timp ce majoritatea copiilor își compun o identitate bazată pe ceea ce le place sau displace, din pasiunile și relațiile lor, tu ai încercat să-ți creezi o identitate de la zero. Și care-i fundația pe care ai construit-o? Emoțiile.
Problema cu oamenii extrem de emotivi este că sentimentele sunt instabile și nu poți pune bază pe ele. Vin și pleacă. Se schimbă într-o
clipă. Uneori, în anumite etape ale vieții, par să dispară cu totul. Nu e o temelie prea grozavă, nu? Să continui?
— Alice…
— Cu cât ai avut mai multe interacțiuni negative în copilărie, cu atât ți-ai întărit convingerea că-ți lipsea ceva și cu atât mai izolată și mai singură te-ai simțit. Cu atât mai mult te-ai convins că nu erai ca restul colegilor tăi. Și într-un fel esențial, chiar nu ești ca ei. Majoritatea colegilor tăi nu s-au întrebat niciodată cine sunt când aveau zece ani. Nu mă înțelege greșit, în cele din urmă vor ajunge să-și pună întrebarea asta, probabil peste vreo șase luni, când vor fi pentru întâia oară pe cont propriu. Dar acum, cei mai mulți dintre ei își trăiesc viețile pur și simplu. Tu de ce n-o faci? Pentru că te-ai condiționat să-ți petreci majoritatea timpului încercând să te cunoști. Nu poți să lași niciun sentiment să scape nenumit. Călătoria ta către autocunoaștere te-a făcut conștientă de tine într-un fel paralizant. Nu poți să mi-o descrii pe mama ta cu alt cuvânt decât „de treabă” pentru că-ți dorești cu disperare să fii văzută, dar în același timp perspectiva asta te înspăimântă. Te temi să-ți dezvălui vreo parte din tine care nu-ți place sau de care te rușinezi. Și, chiar dacă n-aș fi studiat toți anii ăștia, tot aș paria că partea aia constă
din resentiment și gelozie. Te disprețuiești pentru aceste sentimente pe care crezi că numai tu le simți, ceea ce te încurajează și mai tare și persiști în acel tipar de gândire care te ține trează noaptea, șoptindu-ți:
