Ea apucă reportofonul de pe birou și mi-l întinde.

— Poftim!

Îmi trebuie un minut să mă adun. Orice-ar conține această

înregistrare, odată ce-o aud, n-o s-o mai pot uita. Dar dacă asta e soluția ca să o aduc înapoi pe Bunica, atunci n-am de ales. Trag aer în piept și apăs pe PLAY.

La început nu-mi aud decât propria răsuflare, așa cum îmi închipui că se aude când dorm.

Ritmul respirației e întrerupt de un icnet brusc, de parcă m-aș fi speriat de ceva, trezindu-mă.

— Mamă? mă aud zicând, dar vocea meu e mai pițigăiată și parcă

mai tânără. Mami?

Încep să țip – eu cea din înregistrare –, scoțând niște urlete care îmi îngheață sângele în vene.

Deodată nu numai că aud sunetul. Eu sunt cea care îl scoate. Eu cea din încăpere. Văd totul. Simt totul.

Absolut totul.

Nu sunt în biroul lui Alice. Sunt în mașină, cu centura pusă, și botul mașinii se lovește de ceva, apoi ne învârtim și ne răsturnăm în timp ce stomacul meu tresaltă ca și cum am fi într-un montagne russe. Ne izbim de pământ și geamurile se sparg în urma impactului. E sticlă peste tot.

Durere. Întuneric ca noaptea. Tunetul bubuie în ceruri, dar abia îl aud.

Tăcerea se așterne peste întreaga lume, astupându-mi urechile, înăbușind sunetul vocii mele care strigă „Mami! Mami!”, în timp ce apa pârâului năvălește în mașină amestecându-se cu ploaia.

— Oprește-te! răsună o altă voce.

Nu din amintirea mea. E vocea lui Alice. Revin înapoi la realitatea biroului, cu capul învârtindu-mi-se.

„Trezește-o!” spune Alice cea de pe reportofon. „În clipa asta, Frederick!”

Caseta ajunge la capăt și reportofonul se închide. Îmi desprind ochii de bucata de plastic din mâinile mele, care tremură necontrolat, și o privesc pe Alice – e lividă.

— Visele mele!

Ea dă din cap.

— Nu sunt vise, spune ea. E o amintire.

— A adormit, scâncesc eu. A adormit la volan și am avut un accident.

Trăsăturile lui Alice rămân împietrite. Amintirea se derulează din nou în mintea mea, fragmentată și întunecată, rece și udă, și mă

copleșește panica. N-ar trebui să-mi fie teamă… totul s-a petrecut cu atâta timp în urmă. N-ar trebui să am senzația că niciodată n-o să mă

mai simt în siguranță. Amețeala mă lovește ca un val și parc-am uitat cum să respir. Încerc să trag aer în piept, dar oxigenul nu reușește să-mi ajungă în plămâni. Simt în piept o durere care îmi coboară de-a lungul brațului.

— Natalie, spune Alice cu o voce aspră, dar reconfortantă prin concretețea ei. Respiră adânc! Concentrează-te asupra respirației tale.

Totul va fi bine, ai cuvântul meu. Ceea ce simți acum e ceva temporar.

Abia o aud. Nu pot să respir. O să mor. Nu știu ce anume mă

învăluie și mă sufocă, dar n-am scăpare.

— Natalie, zice Alice cu o voce și mai aspră.

Mă ia de mână.

— Strânge-mi mâna cât poți tu de tare.

Mă simt amețită, năucită și nu pot să respir.

— Strânge-mă de mână, Natalie!

Îmi încleștez degetele peste ale ei.

— Mai strâns! zice Alice. Cât de strâns poți și trage aer în piept.

Inspiră!

Mă supun, luptându-mă cu plămânii mei care dau rateuri, în timp ce strâng mâna lui Alice.

— Bun, spune ea. Acum relaxează-te și dă aerul afară. Poți?

Pot, și după alte câteva exerciții, amețeala și durerea se domolesc.

Alice îmi strânge ușor mâna și îmi zâmbește stins.

— Dacă crezi că-i prea mult, putem chema un terapeut specializat în EMDR, spune ea încet. Nu trebuie să tot simți asta.

Îi dau drumul la mână. Încă mai respir cu greutate, dar senzația de apăsare s-a mai diminuat.

— Încă două săptămâni, spun eu. Atât.

— Dacă ești tu sigură, spune Alice îndreptându-și spatele.

Mă străduiesc din răsputeri să-mi mențin atenția concentrată asupra acestui birou înghesuit, ochii asupra chipului lui Alice, pulsul neafectat de amintirea aceea și întreb:

— De ce nu mi-a spus?

— Cine, Bunica?

— Mama, zic eu. Am avut coșmarul ăsta toată viața. Ea știa. De ce nu mi-a spus?

Alice oftează și-și coboară privirea.