— Ți-am spus. Nu contează. Fie că e sau nu vina mea, să știi că
n-am încercat să stau departe de tine, Natalie. Devine din ce în ce mai greu să-mi găsesc drumul spre tine și pierd socoteala timpului. Bucăți mari de timp.
Inima mi se oprește în piept. Am crezut că am găsit cheia, răspunsul. Am crezut că dacă îl voi putea face pe Beau să nu se mai învinovățească, disparițiile lui vor înceta, când de fapt rezolvarea n-a stat niciodată în mâinile noastre. Înghit un nod din gât, unul de mărimea unui pumn.
— Ce crezi că înseamnă asta?
Cu ochii în pământ, el își strecoară brațele în jurul mijlocului meu, apoi îmi înfruntă privirea.
— Nu mai avem prea mult timp.
Mă lupt să-mi înghit lacrimile. Am plâns prea mult în ultima vreme.
Sunt atât de sătulă să plâng. Mă ridic pe vârfuri și-l sărut între sprâncene, de parcă aș vrea să netezesc cuta pe care o are acolo.
— Nu-mi da drumul.
Și nu-mi dă drumul.
Nici când intrăm în casa părăsită care trosnește din cauza umezelii și-a temperaturii în scădere. Nici când ne lungim pe podea acolo unde ar trebui să fie patul lui. Nici tot restul nopții, pe care ne-o petrecem înlănțuiți.
Mă ține lipită de el toată noaptea, cu toată ființa lui, abia îndrăznind să clipească, până când, deodată, dispare din brațele mele.
27
— Nu mai avem timp, îi spun lui Alice.
Am terminat de povestit tot ce s-a petrecut încă de acum două
minute, dar ea n-a scos niciun cuvânt. L-am văzut pe Beau preț de vreo două ore în ultimele două zile, dar ambele vizite s-au încheiat cu dispariția lui: duminică seara, în timp ce stăteam în tribunele stadionului și priveam soarele apunând, și luni dimineață, când stăteam întinși în patul lui, fiecare cu degetele împletite în părul celuilalt.
— Ce s-a întâmplat data trecută când ai plecat în fugă? o întreb. Ți-a venit vreo idee?
Ea oftează.
— Nu tocmai. Am crezut că am pus degetul pe ceva când ai zis că
Bunica se ascunde în alt timp, așa că am coborât prin vizuina iepurelui în lumea teoriilor despre călătoria în timp.
— Și n-ai găsit nimic?
— Abia puțin mai mult decât nimic. Albert Einstein credea că
timpul e o iluzie, o a patra coordonată menită să arate unde ești în funcție de cât de repede te miști. Așa că poate asta se întâmplă când tu și Beau vedeți viitorul și trecutul – vă deplasați cu iuțeală înainte sau înapoi, dar nu și în termeni de lungime, lățime sau înălțime. Poate de aceea când vă mișcați prin timp, nimic nu interacționează cu voi ca și cum ați fi niște corpuri solide. E posibil să călătoriți atât de iute încât să
puteți trece prin celulele unui zid.
— Dar suntem solizi unul față de altul, spun eu.
— Da, și ai mai spus că Beau nu s-a putut întoarce în lumea lui în noaptea în care l-ai cunoscut. Cred că a folosit cuvântul „blocat”. Poate că atunci când sunteți împreună sunteți legați unul de altul. Și cum niciunul dintre voi nu pare ancorat în continuumul spațio-temporal, teoretic unul dintre voi îl poate trage după el pe celălalt cu aceeași viteză. Și poate că există o legătură mai lejeră care se formează cu animalele. De aici fantastica călătorie a hamsterului lui Beau și episodul cu câinele tău. E ca și cum animalele ar încerca să decidă în ce timp anume e locul lor și-ar pendula înainte și-napoi.
Alice deschide sertarul de la birou și scoate o spirală Slinky, mutându-i inelele metalice dintr-o palmă în alta în timp ce se gândește.
Înalț dintr-o sprânceană.
— E vreun motiv anume pentru care tu, ca adult lucrând în domeniul psihologiei, ții chestia asta la tine-n birou?
— Mă ajută să gândesc, spune ea pragmatică. O acțiune fizică ce ține mâinile ocupate. În fine, eram amețită de la iarbă când m-am documentat privind acest subiect, ceea ce înseamnă că mă jucam cu chestia asta, și atunci mi-a venit ideea.
Turtește spirala între palme.
— Dacă spirala asta este tot timpul și tot acest timp există deja –
trecut, prezent și viitor –, dar experiența umană sau animală constă, pe scurt, în a ne deplasa de la un moment la altul într-o singură direcție?
Nu putem vedea, auzi, atinge sau mirosi niciun moment cu excepția
celui pe care-l experimentăm, dar ele toate există simultan . De aceea ai văzut o versiune mai timpurie a ta atunci când Beau ți-a arătat pentru prima dată cum să pui timpul în mișcare. Acea Natalie există încă, așa cum și tu cea de acum două minute și cea de peste două minute continuați să existați. Dar practic, percepția umană ar trebui să-ți permită să le vezi una câte una, în loc să vezi milionul de Natalie care duc din parcare până în acest birou sau miliardele de Natalie și Beau întinzându-se de-a lungul autostrăzii din Union și până aici. E ca și cum ai înainta printr-un folioscop33, dar există întotdeauna versiuni ale tale care se vor afla cu mult în urma și înaintea ta.
— Cred că mi-ai spart creierii. Nu pricep.
Alice întinde spirala, făcând inelele de metal să se tensioneze, apoi arată cu degetul mic un inel aflat în mijloc.
— Fiecare dintre aceste inele este un moment și acum amândouă îl trăim pe acesta. Apoi să zicem că începi să aluneci înapoi de-a lungul spiralei. Treci prin fiecare moment care are loc în spațiul fizic pe care îl ocupi în prezent: te miști prin spirală. Când alunecarea în timp se oprește, ești trasă la loc imediat după cel mai recent moment pe care l-ai trăit din punct de vedere cronologic, chiar dacă până atunci acea tu care nu a experimentat alunecarea în timp s-a deplasat într-un alt spațiu fizic.
— Mă deplasez printr-un Slinky temporal, spun eu pe un ton plat.
33 O cărticică alcătuită dintr-o serie de imagini (desene sau fotografii) care, răsfoite rapid, creează iluzia de mișcare a personajului reprezentat în imaginile respective (n.
