Ies iarăși din casă, lăsând ușa cu plasă să se trântească în spatele meu și, cu capul plecat ca să mă apăr de ploaie, mă reped spre mașină
și-mi scot cheia să deschid portiera.
— Hei, zice un glas venind de la distanță și mă întorc ridicându-mi privirea.
Îl simt cu câteva secunde înainte să-l văd, stând în celălalt capăt al aleii și al lanului de porumb, cu părul și hainele îmbibate de ploaie, la fel ca punga de hârtie pe care o ține pe lângă trup.
Cu toate astea, Beau pare fericit. Liniștit, mulțumit.
— Hei!
El ridică punga:
— Te căutam.
Mă îndrept încet spre el, cu lacrimi de ușurare izvorându-mi din colțurile ochilor. El pornește la rândul lui în direcția mea, iar când încep să alerg, Beau aruncă punga cu sticla și țâșnește prin ploaie spre mine.
Sunt atât de ușurată.
Sunt aproape fericită, aproape în siguranță.
Mă arunc la pieptul lui și el mă ridică în aer, îmbrățișându-mă și apăsându-și buzele pe gura mea în timp ce ploaia ne împresoară, strecurându-se printre trupurile noastre.
— Tremuri, spune el privindu-mă în ochi.
Clatin din cap. Nu pot vorbi fără să izbucnesc în plâns. Nu sunt în stare să-i spun că știu tot, că nu e responsabil pentru problema lui Matt, chiar dacă familia Kincaid dă vina pe el. Nu pot decât să spun:
— Credeam că te-am pierdut.
— Nu.
Mâinile lui se strecoară prin părul meu ud leoarcă și îmi cuprind obrajii. Mă sărută apăsat, apoi clatină din cap.
— Nu.
Ploaia cade cu putere, biciuind fără milă porumbul, iarba și pietrișul, și abia pot să-i aud glasul.
— Matt e alcoolic, zic eu.
Beau își coboară privirea.
— Știu.
— Și de ce nu mi-ai spus?
El abia se uită la mine, cu un zâmbet chinuit în colțul gurii.
— Natalie, cum crezi că învață să bea un băiat de zahăr ca Matt?
Crezi că se împiedică într-o bună zi de o sticlă de whisky în timp ce se plimbă prin pădure? Sigur nu de la ratatul de copil al alcoolicilor din vecini!
— Tu bei ca să poți să treci de la o lume la alta, spun eu. Nu poți să
te învinovățești pentru asta.
El clatină din cap, continuând să-mi evite privirea.
— Natalie, știm amândoi că beau din diverse motive, spune el. Și știi ce e culmea? Că mă pot opri când vreau, chiar la jumătatea paharului, chiar cu shotul în dreptul gurii… nu contează. Am trăit alături de suficienți alcoolici ca să știu că în cazul lor asta nu-i valabil.
N-am crezut… m-am așteptat ca lui Matt să-i fie la fel de ușor pe cât îmi era mie. Mai ușor chiar. M-am gândit ce naiba, pierdem un meci, se supără pe ai lui, trebuie să se mai relaxeze… putem să bem până ne trece necazul. Eu așa am făcut ori de câte ori am avut o problemă, încă de la paisprezece ani, când m-a părăsit mama pentru prima oară. N-am știut ce efect avea să aibă asupra lui, n-am știut ce-i făceam.
Își lasă bărbia în piept și închide strâns ochii, scuturând din cap ca să-și alunge emoția.
— N-am știut!
— Beau!
Îmi cuprinde fața în palme:
— Matt e alcoolic și în lumea mea. Și nu pentru că e prieten bun cu Beau Wilkes. Pentru el tu nu exiști! E din cauză că are un anumit gen de personalitate. E pentru că noi toți n-am luat-o în serios. Nimeni n-a știut!
Îl fac să-și ridice capul, dar continuă să-și țină ochii în pământ, evitându-mi privirea.
— Ce s-a întâmplat n-a fost din vina noastră în niciuna dintre lumi.
Și problemele lui Matt… nu din cauza ta le are. Ar fi apărut oricum în cele din urmă.
În sfârșit, își ridică ochii spre mine, încruntându-se.
