— La nunta noastră, tu porți flori în păr și Mason se îmbată atât de tare, încât vomită în timp ce-și ține toastul. Suntem așa de fericiți, că
râdem.
— Și tu termini cântecul meu, zic eu.
El clatină din cap.
— L-am terminat de-acum câteva săptămâni, spune el. Alege altceva.
Strâng din pleoape ca să-mi alung lacrimile, simțind coatele lui Beau sub palme.
— Veranda, zic eu. În fiecare seară stăm amândoi afară până apune soarele. Și un pian. O să îți fac cadou un pian.
— Și o să dansezi ori de câte ori o să cânt eu.
— Unde? întreb râzând.
— În grădina de iarnă, firește, șoptește el.
— O, sigur că da. Și când tu cânți și eu dansez, timpul se mișcă?
El îmi ia fața în palme și mă sărută pe frunte.
— Nu, Natalie, spune el. Timpul nu se mișcă. Stă neclintit.
— Și avem întotdeauna destul, spun eu.
Beau își coboară ochii către mine și șterge cu degetele dârele gemene de lacrimi care mi se preling pe obraji.
— Și e suficient pentru tine?
Înghit cu greutate.
— E mai mult decât suficient.
Și pentru o clipă îmi dau voie să cred că totul e adevărat. Beau va restaura casa pentru mine. O să vin acasă în fiecare seară și o să-l găsesc
aici, o să adorm și o să mă trezesc cu picioarele împletite cu ale lui. O să
merg la toate meciurile echipelor pe care le antrenează și o să-l privesc cum îi sărută pe copiii noștri înainte de culcare și într-o bună zi o să
observ că mâna lui, într-a mea, e acoperită de zbârcituri. Eu voi fi cea care va cunoaște fiecare parte a lui și cea care va privi tandrețea lui îmblânzind asprimea lumii. Dar continuăm să ne mișcăm înainte, înainte, înainte și, preț de două bătăi de inimă, sunt convinsă că văd o femeie bătrână, adusă de spate, stând pe verandă și privind înăuntru prin fereastră. Părul negru îi încadrează umerii aduși și lumina trandafirie a dimineții își strecoară degetele prin părul din creștetul ei, făcându-i trăsăturile greu de distins, dar mi se pare că o văd zâmbind în timp ce-și ridică mâna, apăsându-și palma pe geamul îmbrobodit de rouă. Înainte să apuc să spun un cuvânt, Bunica dispare din nou fără
urmă și nu mai sunt sigură că a fost acolo vreodată.
— M-ai întrebat ce vreau, spune Beau.
Mă întorc și privesc în ochii lui, în sufletul lui. El îmi atinge cu blândețe obrazul.
Timpul alunecă la locul lui și totul dispare. Și eu vreau toate astea.
Le vreau atât de tare, încât mă doare.
— N-ai dreptate, Beau, zic eu. Nu ești bomba atomică. Tu ai făcut toate astea. Tu ai făcut lumea.
Coșmarurile mă hăituiesc. În aceste vise eu conduc, iar Matt e lângă
mine, pe locul unde ar fi trebuit să fie scaunul meu de copil. Prin parbriz năvălește lumina puternică a unor faruri, făcând stropii deși de ploaie să
scânteieze ca diamantele în acea clipă încremenită dinainte ca mașina să
iasă de pe șosea.
Am în urechi un țiuit care mă împiedică să-mi aud propriile strigăte, iar Matt e tăcut, cu ochii sticloși, cu metri de tuburi care-i ies din nări și se încolăcesc pe bancheta din spate.
— Matt, țip eu. Matty!
Mă trezesc gâfâind, cu inima bubuindu-mi în piept, și când deschid ochii, tot trupul mi se crispează dureros la vederea sferei negre care plutește deasupra mea.
— Nu, șuier eu târându-mă departe de ea. Nu, nu, nu.
Începe sfârșitul.
Sfera plutește către mine și cobor din pat împleticindu-mă, apoi alerg către comoda unde am lăsat cheile mașinii. Nu știu la ce mă
gândesc. Nu știu decât că trebuie să scap de sfera aia. Îmi vâr picioarele în cizmele de lângă ușă și ies în goană din cameră, ocolesc casa în fugă și sar în Jeep.
— Bunico, rostesc eu în șoaptă. Nu lăsa să se-ntâmple asta! Nu lăsa să se întâmple asta!
