— O, Doamne, șoptesc eu.
Are buza spartă și, deși nu mai sângerează, e încă murdar de sânge.
Pleoapa stângă e învinețită rău, iar pometele a început să i se umfle.
— Beau!
În cele din urmă el mă privește și simt cum mi se frânge inima.
— De ce ești ud?
El dă să-mi întoarcă spatele, coborându-și privirea.
— Beau, ce s-a întâmplat?
— Bill mi-a vândut camioneta, spune el.
— Ce? exclam eu. Cum? Nu era a lui!
— E un drogat. Sunt niște drogați cu toții, spune el. Era pe numele mamei, dar ea n-a știut ce avea el de gând să facă. Cineva a venit și a luat-o pur și simplu. După care Bill s-a întors acasă drogat. Mama s-a înfuriat și s-au luat la ceartă.
Se oprește o clipă și buza de jos îi tremură. Nu spun nimic. Aștept ca pe marginea unei prăpăstii, temându-mă că orice mișcare, cât de mică, îl va face să tacă, să se închidă în sine. În cele din urmă, el continuă.
— A început s-o lovească și l-am tras de pe ea, dar…
Îmi apăs degetele pe buza lui spartă și în sfârșit ni se întâlnesc privirile.
— Ea mi-a cerut să plec.
— Îmi pare rău, spun eu aruncându-mi brațele în jurul gâtului său.
Beau, îmi pare tare rău!
Îl trag mai aproape și simt cum înțepenește o clipă, apoi începe să
tremure, îngropându-și fața în obrazul meu, încleștându-și mâinile pe șoldurile mele în timp ce plânge pe tăcute.
— Îmi pare rău, repet eu și-i iau fața în mâini ca să-i sărut fruntea, obrajii, ochiul învinețit și gâtul. Îmi pare rău.
Îl trag cu totul în cameră și mă poticnesc închizând ușa după el, în timp ce el mă sărută apăsat, ignorând tăietura din buză și hainele lui ude între trupurile noastre.
Ploaie rece și lacrimi fierbinți, ale mele și ale lui, ni se preling pe obraji și pe buze în timp ce ne lipim unul de celălalt. El mă ridică și mă
poartă către pat și mă aud spunând:
— Să nu-mi dai drumul.
El clatină din cap.
— Nu.
Vreau să-i spun că-l iubesc. Dacă nu apuc să-i povestesc despre piatra memorială cu numele meu, despre sfera neagră plutind pe deasupra mea sau despre atacurile de panică și de sfârșitul care se apropie, nu e nicio problemă. Dar dacă nu-i spun că-l iubesc, o s-o regret dincolo de sfârșit.
Vreau să știe că e iubit.
Vreau să se simtă în siguranță, așa cum și el mă face pe mine să mă
simt în siguranță. Vreau să-l învălui în dragostea mea, ca să rămână cu el și după ce vom fi despărțiți pentru totdeauna.
— Te iubesc.
El se dezlipește de mine și îmi dă la o parte părul de pe față cu mâinile lui aspre, înainte să-și apese nasul și buzele de obrazul meu.
— Te iubesc, Natalie Cleary, îmi spune el abia șoptit.
Durează cât o bătaie de inimă.
— Te iubesc, repet eu.
— Te iubesc, șoptește el, ridicându-mă și lipindu-mă de el, în timp ce mușchii trupurilor noastre se încordează.
Îmi plimb mâinile pe spatele lui, pe tricoul lui ud și pe pielea umedă. El se retrage ca să-mi dea voie să mă ridic în capul oaselor, în timp ce-și scoate tricoul cenușiu și uzat și-l lasă să cadă pe podea.
Inima îmi bate nebunește, dar nu sunt emoționată. Simt numai povara strivitoare a unui viitor fără Beau, unde nu exist ca să-l trag
înăuntru din ploaie, să-l apăr de beznă, fac să se reverse lumină în el cu săruturi și atingeri și cuvinte șoptite.
Degetele lui apucă tivul tricoului în care aveam de gând să dorm și a cărui față e deja udă și rece din pricina apei cu care era îmbibat propriul lui tricou. Mișcările lui sunt grijulii și mă privește intens în timp ce mi-l scoate peste cap. Mâinile lui poposesc tandre pe talia mea dezgolită și stăm așa un minut, privindu-ne. Apoi mă trage mai aproape până când piepturile ni se ating și îmi cuprinde cu brațele spatele gol, lipindu-și buzele în spațiul dintre gât și umăr. Are pielea mai mătăsoasă
