Principele îl cunoscuse cu câțiva ani înainte, când, în timp ce vizita acareturile, un cal sălbatic a scăpat din îngrăditură. Forța și curajul tânărului rândaș (de felul său din Macedonia) i-au salvat lui Michael viața. Impresionat, acesta l-a ridicat de îndată la rangul de căpetenie a grajdurilor și l-a copleșit cu daruri și favoruri. Cei doi au devenit inseparabili. Principele l-a trimis pe macedonean la cea mai bună școală din Bizanț. Fostul rândaș necioplit s-a transformat întrun curtean cultivat și rafinat.

De fiecare dată când numesc pe cineva într-o slujbă vacantă, mă alegcu o sută de dezamăgiți plus un ingrat.

Ludovic al XIV-lea, 1638 – 1715

Acum Michael ajunsese împărat și avea nevoie de un sfetnic de încredere. Pe cine să aleagă șambelan și prim-consilier dacă nu pe omul care îi datora absolut totul?! Basileos putea fi instruit ca să facă

față îndatoririlor sale, iar tânărul împărat îl iubea ca pe un frate.

Neținând seama de sfaturile celor care considerau că persoana cea mai potrivită ar fi fost unchiul său, Bardas, Michael l-a preferat pe Basileos.

Acesta a învățat repede ceea ce se cuvenea să știe un dregător și, curând, a ajuns consilierul cel mai ascultat al împăratului, pe care îl îndruma în toate problemele de stat. Singurul aspect supărător era cel al banilor – Basileos voia mereu din ce în ce mai mulți. Fastul de la curtea Bizanțului îl transformase într-un avar plin de ambiție.

Michael i-a dublat, apoi i-a triplat salariul, l-a înnobilat și l-a însurat cu propria sa iubită, Eudoxia Ingerina, considerând că nicio favoare nu era prea mare pentru ca un atât de devotat prieten și sfătuitor să

fie mulțumit. Numai că viitorul avea să aducă unele necazuri.

Bardas ocupa funcția de comandant al armatei, iar Basileos l-a convins pe împărat că unchiul său nutrea ambiții de domnie. În realitate, sfetnicul nu se afla prea departe de adevăr. Bardas pusese la cale detronarea Teodorei cu gândul că, înscăunându-și nepotul nevârstnic, ar putea guverna în locul său. Basileos i-a strecurat lui Michael ideea că Bardas ar fi gata să țeasă alte comploturi, de data aceasta în propriul său folos. Macedoneanul a continuat să repete aceste insinuări până când împăratul și-a dat acordul la uciderea unchiului său. În timpul unei curse de cai, Basileos s-a apropiat pe nesimțite de Bardas și l-a înjunghiat. La puțină vreme după acest

asasinat, i-a cerut împăratului să-l numească la comanda armatei, dregătorie din care putea să vegheze mai bine asupra liniștii imperiului și să înăbușe orice tentativă de rebeliune. Împăratul i-a satisfăcut cererea.

Astfel, eu însumi am fost înșelat nu o dată tocmai de către persoana lacare ținusem cel mai tare și în iubirea căreia mă încrezusem mai multdecât în a oricărei alta. Așadar, socotesc că nu este nimic rău în a iubi și asluji pe un om mai presus decât pe oricare altul, după cum se arată vrednicde a fi iubit și slujit, dar că este mai bine să nu-ți dăruiești fără reținereîncrederea și să nu cazi vreodată în capcana ispititoare a prieteniei, ca să

nu ai mai târziu de ce te căi.

Baldassare Castiglione, 1478 – 1529

Puterea și averea lui Basileos creșteau fără încetare. Nu după

mult timp, ca urmare a propriei sale extravaganțe financiare, Michael a ajuns destul de strâmtorat. I-a solicitat sprijin lui Basileos, rugându-l să achite unele dintre datoriile contractate de tron. Spre marea și amara sa surpriză, sfetnicul cel de încredere a refuzat cu o atât de sfruntată neobrăzare, încât împăratul a înțeles că se afla cu spatele la zid: fostul rândaș avea acum mai mulți bani, mai mulți aliați în armată și în senat – în ultimă instanță, mai multă putere decât monarhul însuși. Câteva săptămâni mai târziu, după o noapte de beție, Michael s-a trezit înconjurat de soldați. Basileos era și el de față. Ținuse să vadă cu ochii săi cum aceștia îi înjunghie binefăcătorul. S-a autoproclamat împărat și, călare, a pornit să

străbată străzile Bizanțului, arătând mulțimii capul înfipt într-o suliță al omului căruia îi datora totul.

Comentariu

Michael al III-lea și-a mizat viitorul pe sentimentul de recunoștință pe care considera că Basileos îl nutrea față de el.

Desigur, acesta urma să-l slujească cel mai bine – doar îi datora totul: averea, educația, rangul. Apoi, după ce Basileos a ajuns la putere, împăratul a continuat să-i acorde favoruri peste favoruri, întărind și mai mult legăturile dintre ei. Nu și-a dat seama de gravitatea acestei greșeli fatale decât în clipa în care a văzut

zâmbetul sfidător de pe chipul protejatului său.

Michael crease cu propriile sale mâini un adevărat monstru. Îi îngăduise unui om să se apropie prea mult de putere, iar acest om, fascinat, a început să dorească din ce în ce mai intens, din ce în ce mai multe lucruri și, obținându-le, s-a simțit tot mai copleșit de binefacerile revărsate asupra sa – și a făcut ceea ce face majoritatea oamenilor: a uitat că acestea erau daruri și a ajuns să-și închipuie că

succesul său se datora propriilor sale merite.

Dar chiar în momentul când și-a dat seama de realitatea situației, Michael încă ar mai fi putut să-și salveze viața, dar prietenia și iubirea l-au orbit. Nimănui nu-i vine a crede că cineva apropiat este un trădător – Michael a refuzat să înțeleagă acest lucru până în ziua în care capul i-a ajuns în vârful unei sulițe.

Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă apăr singur.

Voltaire, 1694 – 1778

RESPECTAREA LEGII

După prăbușirea dinastiei Han (în anul 222 d. Hr.), secole de-a rândul, evenimentele au urmat cam același curs al comploturilor și ciocnirilor, unele mai sângeroase decât altele. De obicei, oștenii puneau la cale uciderea împăratului insuficient de puternic pentru a-i ține în ascultare și aduceau la domnie pe tronul Dragonului câte un general ambițios. Acesta întemeia o nouă dinastie și se încorona împărat. Ca să-și asigure liniștea, punea să fie uciși foștii săi complici și tovarăși de arme. Liniștea aceasta dura o vreme, după

care scenariul se relua: alți generali mai tineri se ridicau, mânați de ambiție și îl asasinau pe fostul general devenit împărat sau pe urmașii săi. În China, a fi împărat însemna a fi teribil de singur în mijlocul unei haite de dușmani – slujba în care aveai cea mai puțină

putere și cel mai mare risc.

În anul 959, generalul Chao K’uang-yin s-a înscăunat împărat sub numele de Sung. Știa prea bine care îi era soarta și că într-un an sau doi avea să sfârșească asasinat. Cum să facă să modifice scenariul? La scurt timp după încoronare, Sung a poruncit să se organizeze un banchet pentru celebrarea recent întemeiatei sale dinastii. I-a invitat pe toți marii comandanți de armate. După ce

vinul cursese din belșug, Sung a ordonat oștenilor din gardă să

părăsească sala. Rămași numai cu împăratul, generalii se temeau că

vor fi omorâți cu toții. Dar în loc să-i ucidă, Sung li s-a adresat deschis: „Trăiesc cu frica în oase de dimineața și până seara. Nu am liniște nici la masă, când mănânc, nici în pat, când mă odihnesc, fiindcă este, oare, vreunul dintre voi care să nu viseze la domnie?

Nu că v-aș pune la îndoială loialitatea, dar dacă întâmplarea ar face ca, umblând după avere și după putere, oamenii voștri să țină a vă

îmbrăca în hlamida galbenă de împărat, ați fi oare în stare să o refuzați?” Beți și tremurând de frica morții, generalii nu mai pridideau să-l asigure pe Sung de devotamentul și de bunele lor intenții. Dar Sung își făcuse alte planuri: „Cel mai bine este ca omul să-și trăiască ziua în pace, bucurându-se de bogăție și onoare. Dacă

voi sunteți gata să îmi dați mie comanda soldaților voștri, și eu sunt gata să vă dau moșii întinse și case frumoase, în care să vă duceți viața în tihnă, cu cântăreți și cu fete tinere care să vă slujească și să

vă însenineze traiul.”

ȘARPELE, ȚĂRANUL ȘI BÂTLANUL

Un șarpe hăituit de vânători a venit odată la un țăran și l-a rugat să-isalveze viața. Ca să-l ascundă de hăitași, omul s-a așezat pe vine și șarpelei s-a strecurat în pântece. Dar după ce primejdia a trecut, șarpele pas să semai dea dus din adăpostul unde se bucura de căldurică și de siguranță.

Mergând către casă, țăranul a zărit un bâtlan. S-a dus la el și i-apovestit în șoaptă cele întâmplate.

Pasărea l-a sfătuit să se mai așeze o dată pe vine și să încerce să-l deaafară pe intrus. Când șarpele a scos capul, bâtlanul l-a apucat iute, cuciocul, l-a tras din pântecele omului și l-a omorât.

Dar țăranul se temea că veninul târâtoarei i-a rămas în trup. Bâtlanuli-a spus că cel mai bun antidot pentru veninul de șarpe este fiertura făcută

din șase păsări albe, „Dar și tu ești o pasăre albă”, a zis țăranul. „Tocmaibine; o să încep cu tine”. A pus mâna pe bâtlan, l-a vârât în tolbă și s-a totdus către casă. O dată ajuns, a agățat pasărea de grindă și s-a dus să-ipovestească nevestei toată istoria.

„Nu-mi vine să cred ce-ai fost în stare să faci”, i-a zis femeia.

„Pasărea asta te-a ajutat la nevoie, te-a scăpat de necazul aciuat înpântecele tău, adică, de fapt, ți-a salvat viața, iar tu o prinzi și-mi spui că

ai de gând s-o omori”. Nevasta s-a dus la grindă și a eliberat bâtlanul, care

și-a și luat zborul, fără să mai stea pe gânduri. Dar pe când își întindeaaripile, s-a repezit și i-a ciugulit ochii femeii.

Morala: dacă vezi vreodată că apa o ia în susul dealului, să știi că,undeva, cineva este pe cale să răsplătească o faptă bună.

Poveste din folclorul african