decât creația pe care o sponsorizează. Nu trebuie pus în inferioritate sau făcut să se simtă nesigur, ci, dimpotrivă, trebuie să primească
elogii și să aibă partea sa de glorie. Galilei nu a căutat să-i zdrobească pe Medici sub autoritatea sa intelectuală și însemnătatea descoperirilor sale. Nu i-a umilit cu geniul său – alăturându-i stelelor, le-a conferit o strălucire deosebită între familiile domnitoare din statele italiene. Savantul nu și-a umbrit seniorul, ci l-a ajutat să se prezinte într-o lumină mai glorioasă decât aceea a egalilor săi.
CHEILE PUTERII
Fiecare om își are doza sa de nesiguranță de sine. În clipa când ieși la rampă și începi să-ți etalezi talentul, stârnești resentimente, invidie și destule alte manifestări ale nesiguranței semenilor tăi.
Nici nu te poți aștepta la altceva. Dar nu ai cum să-ți pierzi timpul menajând complexele de inferioritate ale altora. Cu cei care îți sunt superiori ca poziție socială, însă, trebuie să adopți o altă tactică: atunci când este vorba despre putere, a-ți pune în umbră superiorul înseamnă a comite poate cea mai gravă greșeală cu putință.
Nu te amăgi singur, închipuindu-ți că firea omenească sau
societatea s-a schimbat în cele câteva sute de ani câte au trecut din epoca Medicilor ori a lui Ludovic al XIV-lea. O dată ajunși la un anumit nivel social, oamenii încep să semene cu regii și reginele de odinioară: vor să se simtă stăpâni pe situație, siguri de ei înșiși, dar, mai ales, superiori celor din jur prin inteligență, cultură și farmec.
Este o eroare pe cât de frecventă, pe atât de fatală să crezi că, făcând paradă de darurile tale, îți câștigi afecțiunea „stăpânului”. Este posibil ca acesta să se prefacă impresionat și să pretindă că te admiră, însă, cu prima ocazie, te va înlocui cu cineva mai puțin inteligent, mai puțin fermecător, adică, mai puțin în stare să-l facă
să se simtă inferior, exact așa cum Ludovic al XIV-lea a scăpat de strălucitorul Fouquet, înlocuindu-l cu ștersul Colbert. De recunoscut, nu ar recunoaște nimeni adevărul, nici „bossul” de astăzi, nici regele Franței de acum aproape trei secole, dar superiorul va găsi întotdeauna un pretext ca să te înlăture.
Legea aceasta cuprinde două aspecte. Întâi, că îți poți pune în umbră șeful, fără să vrei, prin simplul fapt că ești tu însuți. Există
unii „stăpâni” roși de complexe de inferioritate mai grave decât ale altora, uneori monstruos de grave. Farmecul tău natural, calitățile tale firești te scot în evidență.
Puțini oameni au fost mai dăruiți de soartă ca Astorre Manfredi, principele de Faenza. Era cel mai chipeș și mai înzestrat dintre tinerii prinți ai Italiei, iar propriii săi supuși îl adorau pentru generozitatea și vederile sale largi.
În anul 1500, Faenza a fost împresurată și asediată de armata lui Cesare Borgia. Atunci când orașul a căzut, locuitorii erau înspăimântați din cauza cruzimii cunoscute a soldaților asediatori.
Totuși, necruțătorul Borgia a decis să cruțe Faenza. S-a mulțumit să ocupe fortăreața, dar nu a ucis pe niciunul dintre cetățenii orașului și i-a îngăduit principelui Astorre Manfredi, pe atunci în vârstă de numai optsprezece ani, să-și păstreze atât libertatea, cât și curtea.
Câteva săptămâni mai târziu, însă, principele Manfredi a fost aruncat într-o închisoare din Roma, iar după un an, trupul său fără
viață a fost pescuit din apele Tibrului, unde fusese aruncat cu o piatră legată de gât. Borgia și-a justificat fapta odioasă printr-o acuzație de trădare și conspirație cusută cu ață albă – în realitate, acest aventurier era notoriu pentru vanitatea, instabilitatea și invidia sa. Tânărul principe de Faenza îl punea în umbră fără să
vrea: calitățile sale înnăscute, simpla sa prezență îl făceau pe Borgia să se simtă mai puțin vrednic și mai puțin carismatic. Lecția e foarte simplă: dacă nu te poți împiedica să fii fermecător și superior, trebuie să înveți să ocolești asemenea monștri vanitoși și invidioși.
Ori procedezi astfel, ori încerci să-ți ascunzi talentele atunci când te afli în preajma vreunui Cesare Borgia.
Un al doilea aspect: să nu-ți imaginezi cumva că dacă superiorul te agreează, îți poți permite să faci ce vrei. S-ar umple cărți întregi cu pățaniile „favoriților” căzuți în dizgrație pentru că s-au crezut stăpâni pe situație și au îndrăznit să-și pună în umbră protectorii.
Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, favoritul împăratului japonez Hideyoshi era un anume Sen no Rikyu, primul dintre maeștrii ceremoniei ceaiului, obsedat de parvenirea pe scara ierarhică a aristocrației și ajuns un sfetnic de mare încredere al tronului. Avea propriul său apartament în palat și se bucura de onoruri în tot imperiul. Cu toate acestea, în 1591, Hideyoshi l-a arestat și l-a condamnat la moarte. Rikyu a luat-o înaintea călăului sinucigându-se. Cauza acestei neașteptate căderi în dizgrație nu a fost descoperită decât mai târziu: se pare că favoritul de origine foarte modestă (născut într-o familie de țărani) își comandase o statuie sculptată în lemn, reprezentându-l încălțat cu sandale (un atribut de ținută rezervat nobilimii) și într-o atitudine plină de măreție, apoi așezase statuia în cel mai important templu din incinta palatului, chiar sub ochii membrilor familiei imperiale. Hideyoshi a tras concluzia că Rikyu nu avea simțul măsurii și nu știa care îi era locul. Văzând că i se acordaseră aceleași privilegii ca ale celor mai de vază dintre aristocrați, omul uitase că situația lui depindea de împărat și ajunsese să considere că o dobândise prin propriile sale merite – o eroare de calcul cu totul de neiertat și o supraestimare a importanței proprii pentru care a trebuit să plătească cu viața. Nu uita: nu lua niciodată o victorie drept definitivă, și nu lăsa mărirea acordată de alții să ți se urce la cap.
Cunoscând pericolele la care te expui dacă îți pui în umbră
superiorul, devii capabil să folosești această Lege în avantajul tău. În primul rând, trebuie să-ți flatezi și să-ți elogiezi stăpânul. Flateria deschisă dă rezultate, dar are limite: este prea bătătoare la ochi, prea de prost gust și îți atrage resentimentele celorlalți curteni.
Discreția se dovedește mult mai eficace. Dacă, de exemplu, ești mai inteligent ca superiorul tău, încearcă să dai impresia că el este mai
inteligent decât tine. Arată că îți lipsește experiența și priceperea sa.
Comite, din când în când, mici erori inofensive pentru tine, dar care să te pună în situația de a-i cere ajutorul. Superiorii adoră acest gen de solicitări din partea subalternilor. Dacă nu le dai ocazia să-și manifeste ascendentul profesional, te-ar putea ține de rău sau, cu timpul, ai risca să-i agasezi cu competența ta infailibilă.
Dacă ai mai multe idei și ești mai creativ decât superiorul, manevrează astfel încât lumea să creadă că inițiativele îi aparțin lui.
Explică tuturor că sfaturile sau părerile tale sunt un simplu ecou al celor exprimate de el.
În cazul în care ești mai inteligent ca șeful tău, nu e rău să-ți asumi rolul de „bufon al curții” – dar ai grijă să nu creezi impresia că, prin comparație cu tine, el este o persoană rece și posacă. Ține-ți umorul în frâu și caută să-l prezinți pe el ca pe omul în stare să știe de glumă și să aprecieze o atmosferă veselă și destinsă.
Dacă ai o fire mai generoasă și mai sociabilă ca a superiorului, ferește-te să devii norul care împiedică „razele” generozității și sociabilității lui să încălzească inimile celorlalți. El și numai el trebuie să rămână soarele (adică centrul atenției) în jurul puterii și strălucirii căruia să se învârtă totul. Dacă te găsești în situația de a-l distra, îi poți câștiga simpatia etalându-ți cu măsură, o parte din talente. Orice tentativă de a-l impresiona cu eleganța sau generozitatea ta riscă să ți se dovedească fatală: nu uita că Fouquet a trebuit să plătească scump această greșeală.
În orice astfel de împrejurări, a-ți ascunde forța nu înseamnă a fi slab, pentru că, în final, această tactică îți va aduce puterea dorită.
Când îi lași pe alții să te întreacă, îți păstrezi controlul asupra evenimentelor, întrucât eviți să devii victima invidiei ori a nesiguranței adversarilor și acumulezi puncte de care vei avea nevoie în clipa când te hotărăști să te ridici deasupra actualului tău statut de subaltern. Dacă, asemenea lui Galilei, contribui la sporirea prestigiului superiorului tău, acesta te va privi ca pe o ființă
providențială pentru el și avansarea îți este asigurată.
Imagine: Stelele de pe cer. Pe boltă nu are loc decât un singur soare. Nu-l întuneca și nu încerca să rivalizezi cu el. Este mai cuminte ca, discret, să-ți pui strălucirea în slujba strălucirii lui, amplificând-o.
Ultimul cuvânt: Evită să-ți pui în umbră stăpânul. Orice manifestare de superioritate este supărătoare, însă manifestarea de superioritate a vasalului asupra seniorului înseamnă nu numai o prostie, ci chiar o eroare fatală. Aceasta este o lecție pe care trebuie s-o învățăm de la stele: deși sunt înrudite cu soarele și au aceeași strălucire ca și el, nu se ivesc pe cer în același timp cu acesta.
(Baltasar Gracián, 1601 – 1658)
CONTRAARGUMENT
Nu îți poți bate capul din pricina faptului că „deranjezi” de fiecare dată când faci un pas. Trebuie să fii necruțător, dar în mod selectiv. Dacă superiorul tău este un soare pe cale de a apune, nu ai de ce să te temi că l-ai pune în umbră. Renunță la milă – este greu de crezut că în momentul când și-a croit drum către vârf, el a dat dovadă de asemenea scrupule. Evaluează-i cu grijă soliditatea poziției. Dacă această poziție este vulnerabilă, subminează-i-o în mod treptat; arată că ești mai competent, mai carismatic și mai inteligent decât el, în toate momentele cheie. În cazul în care poziția sa este foarte șubredă, aproape compromisă, lasă lucrurile să-și urmeze cursul firesc.
Nu risca să pui în umbră un șef prea slab ca să se apere – ți-ai crea o reputație nedorită de om crud și lipsit de „sportivitate”.
Dacă, însă, superiorul se bucură de o poziție solidă, iar tu te simți în stare să-i iei locul, înarmează-te cu răbdare. Este în firea lucrurilor ca puterea să descrească și să slăbească. Va veni și ziua căderii celui aflat acum pe culme, iar dacă îți joci bine cartea, îi vei supraviețui și puterea care acum este în mâna lui va trece în mâna ta.
LEGEA 2
