și aceea de a te distanța de momentul prezent și de a-l analiza cu obiectivitate, plasându-l atât în perspectiva trecutului, cât și în cea a viitorului. Asemenea lui Janus, zeul cel cu două chipuri, protectorul tuturor porților și ușilor, trebuie să știi să scrutezi ambele capete ale drumului în același timp, pentru a preîntâmpina pericolul îndată ce apare la orizont. Fă ca Janus: cu un chip, privește mereu spre trecut, iar cu celălalt, nu scăpa din ochi viitorul.
M-am gândit mult la câte averi, câte șiretlicuri, câte nenumărate șifelurite talente și câtă stăruință trebuie să pună în joc omul ca să-și ascută
mintea în scopul de a-și înșela semenii și cum, datorită tuturor acestorprogrese personale, și lumea are de câștigat, îmbogățindu-se cu noi lucrurifrumoase.
Francesco Ve ori, contemporan și prieten al lui Machiavelli –
Începutul secolului al XVI-lea
În ceea ce te privește, deviza ta este „Mereu cu ochii în patru”.
Nimic nu trebuie să te ia prin surprindere – trebuie să fii deja
p
p
j
pregătit să faci față oricărei probleme înainte chiar ca ea să se ivească, anticipând fiecare mișcare posibilă a adversarului. În loc să-ți pierzi timpul visând cu ochii deschiși la victoria finală, depune tot efortul ca să calculezi absolut orice variantă posibilă a planului inițial, orice nouă evoluție a situației și orice consecință posibilă a acestor schimbări. Cu cât vezi, mai departe în viitor, cu cât mai multe „mutări” anticipezi, cu atât vei deveni mai puternic.
Cealaltă față a lui Janus este îndreptată către trecut – dar nu pentru a învârti cuțitul în răni vechi și nici pentru a plămădi planuri de răzbunare. Asemenea gânduri nu ar face altceva decât să-ți submineze concentrarea și forța. Dacă știi să uiți aceste cicatrice, să
nu le lași să te macine și să-ți întunece gândirea, înseamnă că deja ai învățat jumătate din joc, că deja ești pe la jumătatea drumului.
Scopul scrutării trecutului este unul strict instructiv: privești înapoi ca să înveți de la cei care au trăit înaintea ta. (În cartea de față vei găsi numeroase exemple din istorie.) Apoi, cu învățătura istoriei (generale și personale) bine asimilată, cercetezi actualitatea, acțiunile tale și pe cele ale prietenilor tăi și începi să le vezi în cu totul altă lumină. Istoria reprezintă școala de bază în care faci învățătura să treacă prin tine, transformând studiul într-o experiență nemijlocită.
La început, trebuie să analizezi greșelile deja comise – cele care te-au costat cel mai scump. Judecă-le în funcție de aceste patruzeci și opt de legi ale puterii, trage concluzia cuvenită și pregătește-te să
faci jurământ față de tine însuți: „Niciodată nu voi mai comite o asemenea eroare; niciodată nu voi mai cădea într-o asemenea capcană”. Dacă te dovedești capabil să te autoevaluezi și să te observi în acest mod, vei reuși să te dezbari de vechile tipare comportamentale din trecut – un succes de o valoare imensă.
Nu există principii; există numai evenimente. Nu există nici bine șirău; există doar împrejurări. Omul superior se aruncă în vâltoareaevenimentelor și împrejurărilor pentru a le îndruma cursul. Dacă arexista principii și legi fixe, țările nu și le-ar schimba așa cum ne schimbămnoi cămășile, iar oamenilor nu li se poate cere să fie mai înțelepți decâtpopoarele.
Honoré de Balzac, 1799 – 1850
Puterea presupune existența talentului de a jongla cu Î
p
p
ț
j
g
aparențele. În acest scop, va trebui să te deprinzi să porți o sumedenie de măști și să ai la îndemână o tolbă plină cu tot felul de șmecherii. Viclenia și utilizarea măștii nu ar trebui socotite „urâte”, adică imorale. Orice relație între oameni implică o anumită doză de înșelătorie, pe diverse planuri și, într-o oarecare măsură, ființa omenească se deosebește de necuvântătoare tocmai prin capacitatea sa de a minți și de a înșela. Din mitologia Greciei antice, din ciclul epic indian Mahabharata, din epopeea lui Ghilgameș se vede limpede că recursul la „artele minciunii” este un privilegiu al zeilor.
Omul excepțional, Ulise, de pildă, își dobândește faima prin capacitatea sa de a rivaliza în iscusință cu înseși aceste divinități, de la care izbutește să fure ceva putere, egalându-le talentul de a înșela și induce în eroare. Înșelătoria constituie una dintre artele care caracterizează civilizația – și, totodată, cea mai redutabilă armă cu care se poate cuceri puterea. Nu ai cum să te perfecționezi în arta înșelătoriei decât dacă înveți să te privești și din afară – adică, dacă
te deprinzi să fii nu doar o singură persoană, ci mai multe și să porți exact masca potrivită pentru o anumită zi sau un anumit moment.
Dobândind o asemenea flexibilitate în abordarea aparențelor (inclusiv a propriei tale aparențe), te dispensezi de o mare parte din rigiditatea greoaie care îi ține pe loc pe atâția alții. Fă-ți obrazul la fel de maleabil ca cel al unui actor, antrenează-te în tehnica de a-ți ascunde intențiile și în aceea de a atrage oamenii în capcană.
Jongleria cu aparențele și stăpânirea artelor înșelătoriei se numără
printre plăcerile estetice ale vieții. În afară de aceasta, ele reprezintă
și niște elemente cheie în cucerirea puterii.
Dacă înșelătoria constituie arma cea mai puternică din arsenalul tău, cel mai solid scut îți va fi răbdarea. Ea te va împiedica să comiți greșeli prostești. Asemenea capacității de a-ți controla emoțiile, răbdarea se învață – nu te naști răbdător. Dar nimic din ceea ce are legătură cu puterea nu este un dat natural. Dacă în lumea noastră
există ceva care să dețină atributul divinului, acest ceva este tocmai puterea, iar răbdarea este virtutea supremă a zeilor, care nu au nimic altceva în afară de eternitate. Tot ceea ce vrei să se întâmple se va întâmpla și iarba va încolți din nou, dacă știi să aștepți și să o semeni la vreme – adică din vreme. Trebuie să calculezi mereu cu câțiva pași mai departe, în viitor. Pe de altă parte, nerăbdarea te face să pari slab. Nerăbdarea este principalul obstacol în drumul tău către putere.
Puterea este, prin însăși esența sa, amorală – astfel, una dintre cele mai importante deprinderi pe care trebuie să ți le dezvolți este aceea de a vedea faptele nude și a nu le clasifica în bune și rele.
Puterea este un joc – această afirmație nu ar trebui scăpată din vedere; nu o repetăm niciodată îndeajuns – iar într-un joc nu îți judeci adversarii după intenții, ci după efectul acțiunilor lor. Nu le apreciezi strategia și forța decât în funcție de ceea ce constați că
reușesc să facă. De câte ori nu s-au pus în discuție intențiile cuiva numai ca să se creeze o „perdea de fum” – simplă manevră de derutare a inamicului! Ce contează dacă un alt jucător, aliat sau rival, are intenții bune și îi stau la inimă interesele tale, când efectele acțiunilor lui produc ruină și creează confuzie? Este cât se poate de natural ca oamenii să-și acopere faptele cu tot felul de justificări menite să le demonstreze motivația generoasă și altruistă.
Deprinde-te să dai drumul la un râs sănătos (în sinea ta!) ori de câte ori auzi o asemenea explicație și să nu cedezi tentației de a judeca intențiile și acțiunile oamenilor prin prisma unor criterii morale, atunci când, în realitate, ele nu reprezintă decât o scuză pentru încercarea de a acumula și mai multă putere.
Este vorba de un joc. În fața ta stă adversarul. Amândoi vă
comportați civilizat, respectând regulile jocului și neluând nimic cu titlu personal. Joci conform unei strategii prestabilite și urmărești mișcările adversarului cu tot calmul de care ești în stare. În final, vei ajunge să-i apreciezi mai mult politețea și stilul elegant decât intențiile binevoitoare. Învață să te limitezi la a te ocupa de rezultatele „mutărilor” lui și de contextul lor obiectiv, fără să te lași derutat de alte aspecte.
Jumătate din arta dobândirii puterii constă în a ști ce să nu faci și în ce direcții să nu te îndrepți. Pentru aceasta este necesar să
