pretutindeni deruta, împrăștiind în calea ta tot felul de momeli și deindicii false. Folosește aparența de sinceritate, trimite tuturor semnaleambigue și pretinde că urmărești cu totul altceva decât urmărești înrealitate. Incapabili să facă deosebirea între adevăr și iluzie, oamenii nuvor ști niciodată ce vrei și încotro te îndrepți.

ÎNCĂLCAREA LEGII

Timp de săptămâni întregi, cea mai odioasă dintre femeile libertine din Franța libertinului secol al XVII-lea, Ninon de Lenclos, l-a tot ascultat cu răbdare pe marchizul de Sévigné povestindu-și

tentativele neizbutite de a cuceri o frumoasă, dar aparent inaccesibilă tânără contesă. Pe vremea aceea, Ninon avea șaizeci și doi de ani și o experiență de curtezană cu totul ieșită din comun.

Marchizul, la cei douăzeci și doi de ani ai săi, era frumos și îndrăzneț, dar total neexperimentat în privința tehnicilor de a obține favoarea doamnelor. La început, pe Ninon au amuzat-o necontenitele lui greșeli și îndoieli, dar, apoi, a ajuns să se sature de ele. Fiind prea puțin indulgentă cu prostia în general, mai ales, însă, nesuportând lipsa de abilitate în intrigile de dragoste, ea s-a decis să-l ia pe tânărul îndrăgostit sub aripa sa protectoare. Întâi, nepriceputul trebuia să înțeleagă faptul că era vorba despre un război adevărat, că frumoasa contesă constituia o cetățuie pusă sub asediu și că era necesar să-și elaboreze planuri strategice la fel de chibzuite ca și cele ale unui general. Fiecare pas se cuvenea măsurat și executat cu maximă atenție față de absolut toate detaliile și nuanțele.

Instruindu-și discipolul într-ale seducției, Ninon l-a sfătuit să-și ia întâi un aer distant și nonșalant în prezența contesei. La următoarea ocazie de a rămâne singuri, tânărul trebuia să discute pe un ton prietenesc, fără a se comporta ca un îndrăgostit. Acest lucru, spunea ea, ar nedumeri-o pe „asediată” derutând-o total – ea avea să se întrebe dacă nu cumva se înșelase și, de fapt, marchizul nu-i purta alte sentimente decât cele potrivite între prieteni.

Ninon calculase dinainte toate etapele. După ce contesa a fost, într-adevăr, derutată, curtezana a hotărât că sosise momentul s-o facă geloasă. Cu prilejul proxim, o mare sărbătoare a Parisului, de Sévigné a apărut însoțit de o tânără femeie foarte frumoasă. Aceasta părea să aibă și ea numai prietene fermecătoare, astfel că oriunde îl vedea contesa, marchizul era înconjurat de cele mai vestite frumuseți feminine din societatea pariziană. Manevra viza nu numai să-i inspire gelozie, ci să o determine să-l privească pe fostul său adorator ca pe o țintă a cochetăriei și dorinței celorlalte femei. I-a fost destul de greu abilei Ninon să-l convingă pe protejatul ei de necesitatea unui atare comportament, dar i-a explicat pe îndelete că

o femeie interesată de un bărbat apreciază popularitatea lui în rândul suratelor sale, element care îi conferă o mai mare valoare și îl ridică în ochii ei, transformându-l într-un premiu pentru care merită să lupte, fie și numai ca să-l smulgă din ghearele rivalelor.

După ce contesa a fost împinsă în plasa geloziei și a

incertitudinii, Ninon și-a continuat ofensiva. Pasul următor a fost cel al absenței marchizului, care trebuia să nu-și mai facă apariția acolo unde contesa s-ar fi așteptat să-l întâlnească, pentru ca, în mod surprinzător, să înceapă a frecventa saloane unde până atunci nu mai pusese piciorul, dar printre fidelii cărora se număra chiar tânăra femeie. Ea se afla, așadar, în plină derută, nemaiputând să

anticipeze niciuna din mișcările acestuia. Situația era menită să o arunce în cea mai adâncă perplexitate și tulburare emoțională, adică

într-o stare în care i-ar fi fost imposibil să reziste seducției.

Această campanie a durat timp de mai multe săptămâni. Ninon ținea socoteala exactă a victoriilor obținute în fiecare etapă; o întreaga rețea de spioni îi raporta totul. Astfel, auzea, prin ei, cum contesa râdea ceva mai tare la glumele marchizului și asculta cu mai multă atenție cele povestite de el. În plus, a aflat că tânăra femeie începuse brusc să pună întrebări în legătură cu acesta. Iscoadele au informat-o că la serate și, în general în societate, contesa îl căuta din ochi sau chiar îl urmărea. Ninon era din ce în ce mai sigură că își atinsese scopul – nu mai putea fi vorba decât de timp, probabil, câteva săptămâni, cel mult o lună-două și, dacă totul mergea conform planului, „cetățuia” avea să fie învinsă.

După alte câteva zile, însă, marchizul s-a dus acasă la contesă.

Era singură, iar el, total schimbat. De data aceasta acționa după

propriul său impuls și nu după strategia lui Ninon. A luat în mâinile lui mâinile contesei și i-a spus că este îndrăgostit de ea.

Tânăra femeie era profund nelămurită – reacție la care el nu se așteptase. Ea s-a comportat cu politețe, apoi s-a scuzat și s-a îndepărtat. În tot restul serii, i-a evitat privirea și nu i s-a mai adresat decât pentru a-i spune „noapte bună”. Marchizul a continuat să încerce s-o viziteze, dar de fiecare dată i s-a spus că nu era acasă. Când, în cele din urmă, contesa i-a acceptat prezența, amândoi s-au simțit stingheriți și nemulțumiți. Vraja se rupsese.

Comentariu

Ninon de Lenclos știa totul despre arta seducției. Printre amanții ei se număraseră cei mai de seamă scriitori, filosofi și politicieni ai epocii – oameni ca La Rochefoucauld, Molière și Richelieu. Pentru ea, iubirea era un joc ce trebuie jucat cu

inteligență și abilitate. Pe măsură ce îmbătrânea, reputația ei devenea din ce în ce mai impresionantă: marile familii ale Franței își trimiteau fiii la ea ca la o academie unde să învețe tot ceea ce merită știut în materie de dragoste.

În ciuda deosebirilor dintre ei, Ninon înțelesese că oamenii, bărbați și femei, au reacții și sentimente asemănătoare în acest domeniu: fiecare simte când este sedus și cedează, pentru că

cedarea constituie o plăcere. Este agreabil să te lași vrăjit, să-i îngădui „celuilalt” să te conducă pe un târâm necunoscut. În ceea ce privește seducția, totul depinde de sugestie. Nu poți să-ți trâmbițezi intențiile și nici măcar să le dezvălui în cuvinte. Trebuie să le ascunzi și să-ți derutezi „victimele”, care nu se vor lăsa atrase decât dacă se află în plină stare de confuzie și de tulburare. Trebuie să

semeni indicii false – să dai impresia că te-ar interesa cu totul altcineva decât cine te interesează de fapt, să arăți captivat, apoi să

te pretinzi indiferent și așa mai departe. În fond, acest joc nu numai că tulbură – excită.

Să ne imaginăm povestea din punctul de vedere al contesei: după câteva dintre tentativele de apropiere ale marchizului, a simțit că acesta joacă un fel de joc, dar jocul era delicios. Nu s-a întrebat unde o ducea drumul acesta (sau adoratorul ei); a-l urma, însă, părea cu atât mai plăcut. Comportamentul lui o intriga, de parcă ar fi trebuit să rămână cu răsuflarea tăiată în așteptarea mișcării următoare. Probabil că și gelozia pe care i-o stârnise îi făcuse plăcere; la fel și tulburarea sau confuzia, pentru că, uneori, vâltoarea emoțiilor este preferabilă plictiselii stării de siguranță.

Poate că marchizul nu avea intenții prea nobile – prea puțini bărbați le au. Contesa era dispusă la răbdare pentru a vedea ce îi rezervă

viitorul și dacă ar fi fost lăsată să aștepte un timp suficient de lung, intențiile seducătorului ar fi încetat să mai conteze.

În clipa în care, imprudent, el a rostit cuvântul fatal „dragoste”, totul s-a schimbat deodată. Nu mai era vorba despre un joc jucat cu aristocratică eleganță, ci despre o necioplită mărturisire directă a unei pasiuni. Intențiile erau limpezi; marchizul o seducea într-adevăr. Această constatare o determina să-i vadă faptele într-o lumină cu totul nouă. Ceea ce fusese fermecător devenea, brusc, urât și fals. Contesa s-a simțit stânjenită. I s-a părut că se profitase de ea. S-a închis o ușă care urma să nu se mai deschidă vreodată.

Nu îți crea o reputație de mincinos, deși, în ziua de astăzi, esteimposibil să trăiești fără să minți. Viclenia ta cea mai mare să constea în ada vicleniei aparența sincerității.

Baltasar Gracián, 1601 – 1658

RESPECTAREA LEGII

În 1850, la cei treizeci și cinci de ani ai săi, tânărul O o von Bismarck, deputat în parlamentul Prusiei, se afla la o răscruce a carierei sale. Tabloul politic al momentului era deosebit de complex

– pluteau în aer atât unificarea numeroaselor state germane (între care și regatul prusian), cât și războiul cu puternicul imperiu austriac, care avea interes în menținerea unei Germanii fărâmițate și slabe. Unificarea însemna, implicit, un război cu Austria, care nici nu se sfiise să amenințe cu intervenția armată.

Prințul Wilhelm, moștenitorul tronului Prusiei, se declarase deja în favoarea războiului, iar parlamentul prusian s-a raliat punctului său de vedere, susținând ideea mobilizării trupelor.

Regele Frederic-Wilhelm al IV-lea, însă, sprijinit de guvern, era împotriva unui conflict deschis, preferând să le dea austriecilor asigurări menite să-i liniștească.

De-a lungul carierei sale politice, Bismarck făcuse mereu dovada că era un adept loial, chiar pătimaș, al întâietății politice și militare a Prusiei. Acum, însă, visa la unificarea stătulețelor germane și la un război care să pună capăt situației umilitoare, prin care puternica Austrie impunea menținerea acestei fărâmițări. Ca fost soldat, în ochii săi, războiul reprezenta, înainte de orice, gloria patriei. Se știe că, după câțiva ani de la aceste evenimente, Bismarck a făcut următoarea remarcă:

„Marile probleme ale acestei epoci nu vor fi soluționate prin discursuri și rezoluții, ci prin fier și sânge.”

Patriot înflăcărat și mare admirator al gloriei militare, Bismarck a trebuit totuși să țină și discursuri. Cel rostit în parlament, în plină

atmosferă de efervescență războinică, a uimit pe toată lumea. Avea și de ce. Bismarck a spus: „Vai de acel om de stat care dezlănțuie războiul fără un motiv în stare să se dovedească la fel de temeinic și după ce războiul se încheie! După război, aceste probleme vă vor părea, tuturor, complet diferite. Veți avea, oare, atunci, destul curaj

ca să vă îndreptați privirea către țăranul care stă și se uită la ruinele fumegânde ale gospodăriei sale, sau către tânărul rămas olog, sau către tatăl care și-a îngropat copiii?” Și a continuat pe același ton, nu numai înfierând nebunia unei asemenea opțiuni, ci și elogiind, în modul cel mai surprinzător, politica Austriei, căreia i-a evidențiat meritele și i-a justificat acțiunile. Aceste idei reprezentau exact contrariul atitudinii pe care o adoptase până atunci. Efectele discursului nu s-au lăsat așteptate. Prin urmare, Bismarck se declara împotriva războiului – ce putea însemna acest lucru? Deputații se aflau în plină confuzie. Mulți dintre ei au votat altfel decât intenționaseră la început. În final, punctul de vedere pacifist al regelui și al cabinetului său a învins și războiul a fost evitat.

La câteva săptămâni după acest discurs inexplicabil, recunoscător pentru nesperatul său sprijin acordat opțiunii pacifiste, regele l-a numit pe Bismarck în guvern. Nu avea să treacă

prea mult timp până să devină prim-ministru. În această calitate, a reușit, în cele din urmă, să-și conducă țara și pe pacifistul ei rege spre un război în care au zdrobit altădată atât de puternicul imperiu austriac, punând bazele unei Germanii în care rolul cel mai însemnat îi revenea Prusiei.

Comentariu

Discursul din 1850 al lui Bismarck a constituit o manevră

calculată temeinic. Întâi și-ntâi, tânărul politician era perfect conștient că armata prusiană, rămasă destul de mult în urmă, sub aspectul dotării, față de armatele celorlalte țări europene, nu era pregătită pentru război și că, de fapt, Austria avea toate șansele să-și adjudece victoria – ipoteză dezastruoasă pentru viitorul Germaniei.

În al doilea rând, dacă ar fi continuat să susțină ideea unui război care avea să fie pierdut, propria sa carieră ar fi fost definitiv compromisă. Regele și cabinetul său conservator doreau pacea. În ceea ce îl privea, Bismarck dorea puterea. În aceste condiții, s-a văzut nevoit să recurgă la o manevră de derutare a adversarului, să

sprijine o cauză în care nu credea cu adevărat și să afirme lucruri care, altminteri, l-ar fi făcut să râdă. Astfel a izbutit să inducă în eroare o țară întreagă. În plus, datorită acestui faimos discurs, regele l-a cooptat în guvern, unde Bismarck a trecut destul de rapid de la

funcția de ministru la cea de cancelar, care îi conferea autoritatea necesară impunerii măsurilor vizând consolidarea capacității militare a țării și realizării țelului pe care îl avusese încă de la început: umilirea Austriei și unificarea Germaniei în jurul și sub conducerea Prusiei.

Nu încape îndoială că Bismarck a fost unul dintre cei mai abili și mai inteligenți oameni de stat din istorie – un maestru al strategiei și vicleșugului. Nimeni nu a avut nici cea mai vagă bănuială în legătură cu adevăratul său obiectiv. Dacă și-ar fi declarat deschis intențiile, demonstrând necesitatea amânării ostilităților din cauza incapacității militare a țarii, ar fi riscat să nu își convingă auditoriul (sau țara), mai ales că, în plină efervescență războinică, oamenii nu mai sunt receptivi la argumentele logicii și prudenței, beția patriotismului îndemnându-i să supraestimeze forța armatei naționale, subestimând-o, totodată, pe cea a inamicului. Pe de altă

parte, dacă și-ar fi „șantajat” regele, cerându-i un portofoliu ministerial în schimbul sprijinului său politic, iarăși ar fi dat greș, pentru că suveranul i-ar fi dezaprobat ambiția și i-ar fi pus la îndoială buna-credință.