dizgrație și să ia măsuri pentru a recâștiga favoarea monarhului; a organizat cea mai spectaculoasă recepție văzută vreodată. Pretextul petrecerii a fost inaugurarea castelului Vaux-le-Vicomte, dar scopul ei real era acela de a i se aduce un prinos regelui însuși, prezent în calitate de invitat de onoare.
Erau de față elita aristocrației și unele dintre cele mai strălucite nume din lumea literară a vremii – La Fontaine, La Rochefoucauld, Doamna de Sévigné, iar Molière scrisese o piesă ce urma să fie reprezentată în cadrul festivităților, spre sfârșitul serii. Petrecerea a
început cu un dineu la care s-au servit șapte feluri de mâncare, cuprinzând trufandale și delicatese nemaivăzute până atunci, aduse tocmai din Orient, ca și feluri originale, create anume pentru acea seară unică. S-a luat masa în sunetele armonioase ale unor compoziții muzicale comandate de amfitrion și care erau menite a-i înălța elogii regelui.
După dineu, oaspeții au pornit la plimbare prin parcul din jurul castelului. Stilul grădinilor și al fântânilor de la Vaux-le-Vicomte a slujit ca sursă de inspirație pentru cele care urmau să prindă contur la Versailles.
Fouquet l-a condus pe tânărul Ludovic al XIV-lea printre straturile de flori și tufele gardului viu aliniate geometric. Lângă
canalele cu apă limpede, cei prezenți au admirat un foc de artificii, urmat de spectacolul lui Molière, ce s-a prelungit târziu în noapte.
Toată lumea era de acord că asistase la cea mai uluitoare serată din câte puteau exista.
A doua zi, Fouquet a fost arestat de căpetenia mușchetarilor regelui, cavalerul D’Artagnan. Trei luni după aceea, fostul ministru a fost judecat sub acuzarea de a fi delapidat tezaurul țării (în realitate, delapidarea se făcuse în numele și cu permisiunea regelui.) A fost găsit vinovat și trimis într-una dintre cele mai izolate închisori din Franța, undeva în Pirinei; acolo și-a petrecut ultimii douăzeci de ani în singurătatea deplină a celulei sale.
Comentariu
Ludovic al XIV-lea, „Regele Soare”, era un om orgolios și arogant, dornic să se afle mereu în centrul atenției tuturor. Îi fusese peste putință să suporte ideea de a fi întrecut în lux și fast de către altcineva, cu atât mai puțin de propriul său dregător. Ca succesor al lui Fouquet, regele l-a desemnat pe Jean-Baptiste Colbert, care era cunoscut pentru cumpătarea sa și pentru faptul că oferea cele mai plictisitoare recepții din Paris. Colbert a luat măsuri ca toate sumele de bani scoase din trezorerie să ajungă direct în mâinile regelui.
Acesta le-a folosit la construirea unui castel care să întreacă în splendoare pe cel al lui Fouquet și așa a apărut magnificul Versailles. Ludovic a făcut apel la aceiași arhitecți, decoratori și specialiști în grădinărie. La Versailles s-au dat apoi petreceri încă și
mai extravagante decât aceea pe care Fouquet o plătise cu propria sa libertate.
Să examinăm această situație. În seara faimoasei recepții de la Vaux-le-Vicomte, Fouquet îi oferise regelui spectacol după
spectacol, unul mai strălucitor decât celălalt, închipuindu-și că așa își arăta devotamentul față de monarh.
Ministrul credea nu numai că fastul serbării îi va atrage reintrarea în grație; el se gândise că etalarea gustului său ales, a relațiilor și a popularității sale îi va demonstra suveranului că îi este un sfetnic indispensabil – cel mai potrivit pentru funcția de prim-ministru. Și totuși, fiecare spectacol și fiecare zâmbet admirativ adresat de oaspeții uimiți gazdei era o înțepătură a spinului geloziei în inima tânărului rege, care vedea că supușii și prietenii săi se aflau sub „vraja” lui Fouquet și nu sub cuvenita fascinație datorată
„Soarelui” Franței. Ministrul părea să-și întreacă monarhul în bogăție și putere. În loc să flateze vanitatea regelui, Fouquet o ofensase, ceea ce, din punctul de vedere al acestuia, era de neiertat; iar Ludovic al XIV-lea a găsit pretextul delapidării visteriei pentru a scăpa de omul care avusese stângăcia de a-l face să se simtă
amenințat și pus într-o oarecare inferioritate.
Aceasta este soarta tuturor persoanelor insuficient de abile, care, într-un fel sau altul, lezează statului privilegiat al superiorului ierarhic, îi vexează orgoliul și îi pun la îndoială autoritatea.
La începutul serbărilor, Fouquet se afla în culmea gloriei.
La sfârșitul lor, în străfundul nenorocirii.
Voltaire, 1694-1778
RESPECTAREA LEGII
În primii ani ai secolului al XVII-lea, astronomul și matematicianul italian Galileo Galilei trecea printr-o perioadă
foarte dificilă. Continuarea cercetărilor sale depindea de sprijinul generos, al unor potentați luminați cărora, asemenea tuturor artiștilor și oamenilor de știință renascentiști, le dedica sau le dăruia unele dintre invențiile și descoperirile sale. De pildă, Galilei însuși îi prezentase ducelui de Gonzaga un instrument de utilitate militară –
un fel de busolă – și apoi scrisese o carte unde explica modul de
întrebuințare a busolei, pe care o dedicase familiei Medici. Și ducele de Gonzaga, și florentinii Medici s-au arătat recunoscători; datorită
lor, savantul și-a găsit mai mulți discipoli. Dar indiferent de importanța științifică a descoperirii, „sponsorii” vremii îi făceau mai degrabă daruri decât îi dădeau bani. Astfel, traiul zilnic se afla într-o permanentă instabilitate, iar omul însuși, într-o permanentă
dependență. Galilei s-a gândit la o soluție.
Ea s-a conturat mai limpede prin 1610, când astronomul a descoperit sateliții lui Jupiter. În loc să-și „împartă” descoperirea între protectorii săi obișnuiți după cum procedase până atunci –
dăruindu-i unuia telescopul, altuia dedicându-i un tratat și așa mai departe – Galilei s-a hotărât să se concentreze doar asupra familiei Medici. Motivul alegerii era clar: la scurt timp după ce pusese bazele dinastiei sale, în 1540, Cosimo I i-a atribuit, ca emblemă, imaginea lui Jupiter, cel mai puternic dintre zei, un simbol menit să
depășească statutul de mari bancheri cu la fel de mari ambiții politice al bogaților Medici, printr-o trimitere directă la Roma antică și la mitologia ei.
Galilei a transformat descoperirea sateliților lui Jupiter într-un eveniment cosmic și un prilej de a preamări strălucitoarea dinastie florentină. Curând după ce a găsit pe cer „lunile” celei mai mari planete, savantul a anunțat că „stelele strălucitoare (sateliții, adică) s-au arătat din ceruri” în fața telescopului său în același timp în care se înscăunase Cosimo al II-lea și că numărul lor, patru, se afla în armonie cu cel al fraților Medici, care gravitaseră în jurul defunctului lor tată, Cosimo I, asemenea sateliților în jurul planetei Jupiter. Mai mult decât o simplă coincidență, acest lucru demonstra că cerul însuși consfințea venirea la putere a familiei Medici și măreția ei. După ce și-a dedicat descoperirea acestor protectori, Galilei a comandat o emblemă înfățișându-l pe Jupiter așezat pe un nor, înconjurat de cele patru stele, și i-a prezentat-o lui Cosimo al II-lea, ca simbol al legăturii dinastiei cu lumea cerească.
În 1610, Cosimo i-a acordat lui Galilei titlul de filosof și matematician oficial al curții și un salariu sigur. Pentru savant, aceasta a fost „lovitura” vieții sale – sfârșitul cerșetoriei și vânătorii de protectori.
Comentariu
Cu un singur gest, Galilei a câștigat prin această nouă strategie cu mult mai mult decât câștigase în ani întregi de dependență față
de unii și de alții. Motivul este simplu: protectorii vor să pară mai importanți unii decât ceilalți.
Nu îi interesează atât știința, sau adevărul, sau progresul cunoașterii, cât gloria lor personală și foloasele pe care le-ar putea trage ei înșiși. Galilei le-a dăruit Medicilor o faimă infinit mai impresionantă legându-le numele de niște forțe cosmice decât dacă
i-ar fi făcut patronii vreunei descoperiri sau invenții științifice.
Nici savanții nu sunt scutiți, așadar, de nestatornicia capricioasă
a vieții de curte și a patronajului. Și ei sunt siliți să slujească celor în mâinile cărora se află băierile pungii. Înseși capacitățile lor intelectuale excepționale riscă să-i pună într-o jenantă inferioritate pe acești protectori, care se văd reduși la postura de furnizori de bani și atâta tot – o postură penibilă și lipsită de noblețe. Un asemenea mecena ține să fie mai mult decât „omul cu banul”; el se va vedea pe sine ca o persoană creativă și puternică, mai importantă
