între oameni. La lucru, lumea lucrează, nu leagă prietenii. Prietenia (adevărată sau falsă) alterează percepția realității. Cheia puterii este, deci, capacitatea de a alege pe acei colaboratori care sunt capabili să-ți servească cel mai bine interesele, indiferent de situație.

Nu amesteca prietenia cu relațiile bazate pe competență și performanță pe care trebuie să le cultivi la serviciu.

Pe de altă parte, dușmanii reprezintă o adevărată mină de aur pe care trebuie să înveți s-o exploatezi. Când, în 1807, Talleyrand, pe atunci ministrul de externe al lui Napoleon, și-a dat seama că

împăratul ducea Franța la ruină și că venise timpul să nu-l mai sprijine, a înțeles perfect cât era de periculos să conspiri împotriva sa. Talleyrand avea nevoie de un aliat. Cărui prieten i s-ar fi putut destăinui, făcându-și-l părtaș la un proiect atât de important? L-a ales pe Joseph Fouché, șeful poliției secrete, dușmanul său cel mai înverșunat, care, cândva, încercase chiar să-l asasineze. Știa că

vechea lor ură crea ocazia unei reconcilieri. Știa, în aceeași măsură, că Fouché nu se aștepta la niciun fel de avantaj sau favoare din partea lui și că își va da toată silința să se arate demn de încrederea cu care fusese onorat. Dacă cineva are ceva de demonstrat, nu se va da în lături să mute și munții din loc. În sfârșit, Talleyrand știa că

relațiile sale cu Fouché s-ar întemeia pe interesul lor mutual, fără a fi contaminate de vreun element emoțional. Alegerea s-a dovedit perfectă. Deși cei doi conspiratori nu au reușit să-l răstoarne pe Napoleon, colaborarea unor personalități atât de puternice și atât de deosebite din toate punctele de vedere a atras atenția tuturor: opoziția a început, treptat, să se coaguleze și să se extindă. Din acest moment, Talleyrand și Fouché au avut o foarte bună relație de colaborare. Ori de câte ori este posibil, îngroapă securea războiului și atrage-ți de partea ta dușmanul.

CUM SĂ PROFIȚI DE PE URMA DUȘMANILOR

Odată, stând de vorbă cu unul dintre dușmanii săi, regele Hiero l-aauzit reproșându-i că răsuflarea sa este urât mirositoare. Bunul rege,întrucâtva speriat și amărât, s-a întors acasă și numaidecât și-a luat la

rost nevasta: „Cum se face că nu mi-ai spus niciodată nimic despre asta?”

Blândă și la locul ei, regina i-a răspuns cu toată simplitatea și sinceritatea:

„Stăpâne, am crezut că așa miroase răsuflarea tuturor bărbaților.” Prinurmare, este limpede că despre neajunsurile noastre cele mai vădite și maigrave, care sunt cunoscute tuturor, aflăm mai degrabă de la dușmani decâtde la prietenii și apropiații noștri.

Plutarh, circa 46 – 120 d. Hr.

După cum spunea Lincoln, dușmanul este anihilat atunci când ți-l faci prieten. În 1971, în timpul războiului din Vietnam, Henry Kissinger a constituit ținta unei tentative de răpire, plan urzit, între alții, de cei doi faimoși frați Berrigan, preoți și activiști pacifiști, laolaltă cu alți patru preoți catolici și patru călugărițe. Fără să

informeze Serviciul Secret sau Departamentul de Justiție ale Statelor Unite, Kissinger a decis să-i invite într-o sâmbătă dimineața pe trei dintre acești oameni bănuiți de conspirație. Le-a explicat că

dorea ca majoritatea soldaților americani să se întoarcă acasă până

la jumătatea anului 1972. I-a cucerit cu totul și definitiv. I-au dat și câțiva nasturi cu inscripția „Kidnap Kissinger”, iar unul dintre acești complotiști i-a rămas prieten fidel. Mulți ani după aceea, au continuat să se întâlnească și să stea de vorbă. Faptul nu este un incident izolat – Kissinger își făcuse o constantă a strategiei sale tocmai din această tehnică de a atrage și a lucra cu acele persoane care se aflau în dezacord cu el. Colaboratorii săi comentau ridicând din umeri, că „bossul” părea să se înțeleagă mai bine cu dușmanii decât cu prietenii.

Dacă nu avem dușmani care să ne mențină trează vigilența, tindem să lenevim. Un adversar gata de luptă ne ține „în priză”, atenți, pregătiți. Uneori este preferabil să ne folosim de dușmani ca dușmani fără a-i transforma în prieteni sau aliați.

Mao Tse-tung considera conflictul ca pe un concept cheie în teoria sa despre putere. În 1937, japonezii au invadat China, întrerupând războiul civil dintre comuniștii maoiști și adversarii lor, naționaliștii.

De teamă că japonezii i-ar spulbera cu totul, unii lideri comuniști au susținut ideea încetării conflictului cu naționaliștii, pentru ca aceștia să lupte cu japonezii, timp în care maoiștii ar avea răgaz să se regrupeze și să se pregătească. Mao nu a fost de acord: Japonia nu era în stare să ocupe o țară atât de întinsă cum este

p

p

ț

China sau, dacă o ocupa, nu avea capacitatea de a-și menține pozițiile. Până la plecarea lor, forțele comuniste ar fi „ruginit” și eficacitatea lor combativă ar fi fost grav afectată de o inactivitate prelungită pe parcursul mai multor ani, astfel că, ulterior, nu le-ar fi făcut față naționaliștilor. Lupta cu un inamic atât de puternic ca trupele invadatoare constituia antrenamentul cel mai bun cu putință pentru armata de strânsură a comuniștilor. Planul lui Mao a prevalat și a funcționat. Până la retragerea japonezilor, comuniștii câștigaseră experiența necesară pentru a-i înfrânge pe adversarii lor, naționaliștii.

După mulți ani, când un reprezentant al Japoniei a încercat să-i ceară scuze pentru invadarea țării sale, Mao l-a întrerupt: „Oare nu ar fi cazul ca, de fapt, să vă mulțumesc?” Fără un dușman puternic, a explicat el, niciun om (și niciun grup) nu ajunge să devină

puternic la rândul său.

Strategia conflictului permanent cuprinde mai multe elemente cheie. Întâi, asigură-te că ai șanse reale de victorie pe termen lung.

Nu te angaja niciodată într-o luptă pe care nu ești sigur că o poți câștiga – Mao știa că japonezii nu dispun de capacitatea de a-și menține pozițiile în China. În al doilea rând, dacă nu ai dușmani, trebuie uneori să ți-i creezi, eventual transformându-ți în adversar pe unul dintre prieteni. Pe plan politic, Mao a recurs la această

soluție de nenumărate ori. În al treilea rând, folosește-te de dușmani ca să-ți precizezi și mai bine propria ta doctrină în fața opiniei publice, prezentând-o chiar ca pe o luptă a binelui împotriva răului. Mao a încurajat divergențele existente între Uniunea Sovietică și Statele Unite. Era convins că în absența unei imagini clare a unui asemenea dușman, poporul ar risca să uite ceea ce dorea el să prezinte drept comunismul chinezesc. Existența acestei imagini clare constituie un argument mai puternic decât oricâte lozinci sau discursuri mobilizatoare puse laolaltă.

Să nu te lași niciodată destabilizat de prezența adversarilor –

ești mult mai în siguranță cu un rival pe care îl cunoști decât dacă

nu știi cine îți sunt dușmanii. Cine e puternic întâmpină cu bucurie conflictul, folosindu-și oponenții ca să-și întărească reputația de luptător sigur de sine și de om pe care se poate conta în împrejurări dificile.

Imagine: Colții nerecunoștinței. Știind ce urmează să se

întâmple dacă îți vâri degetele în gura leului, nu mai repeți greșeala. Față de prieteni nu ești la fel de precaut, iar dacă îi iei pe lângă tine, te vor mânca de viu cu nerecunoștința de care vor da dovadă.

Ultimul cuvânt: Învață să te folosești de dușmani în propriul tău avantaj. Trebuie să te deprinzi să nu apuci sabia de tăiș fiindcă te tai, ci de mâner, pe care îl poți ține fără primejdie. Omul înțelept profită de pe urma dușmanilor mai mult decât prostul de pe urma prietenilor. (Baltasar Gracián, 1601 – 1658)

CONTRAARGUMENT

Deși, în general, nu este recomandabil să amesteci interesele cu prietenia, există ocazii când un prieten se poate dovedi mai util decât un dușman. De pildă, atunci când omul nostru aflat la putere are de făcut unele lucruri nu tocmai curate, deși, de dragul aparențelor, vinovat trebuie să pară altcineva. Într-o asemenea situație, mizându-se pe afecțiunea care îi leagă, prietenii pot să-și asume anumite riscuri. Dacă, la fel, dintr-o pricină sau alta planurile tale nu merg așa cum ai dori, poți să-ți folosești un prieten în chip de țap ispășitor. Acest mecanism al „căderii în dizgrație a favoritului” constituie un procedeu la care regii și ceilalți potentați au recurs foarte adesea: pentru o greșeală de-a lor, plătea prietenul cel mai apropiat, cu atât mai mult cu cât opiniei publice nu îi vine prea ușor să creadă că cineva și-ar sacrifica prietenul fără motiv.

Bineînțeles că, după ce ți-ai jucat această carte, „pionul”-prieten este pierdut definitiv. De aceea este preferabil să rezervi rolul de țap ispășitor pentru o persoană apropiată, dar nu prea apropiată.

În sfârșit, dezavantajul de a lucra cu prietenii este că apar confuzii și se perturbă sistemul de relații interumane de la serviciu.

Dacă, însă, ambele persoane înțeleg și acceptă limitele și riscurile implicate, angajarea unui prieten poate da rezultate spectaculoase.

Totuși, trebuie să fii mereu vigilent și să observi imediat primele semne ale unei eventuale alterări a relației: invidie, ingratitudine, și așa mai departe. Când este vorba despre putere, nici nu se pune problema stabilității definitive, astfel încât chiar cel mai devotat amic poate să se transforme, la un moment dat, în cel mai

înverșunat inamic.

LEGEA 3

ASCUNDE-ȚI INTENȚIILE

Argument:

Ține oamenii în stare de incertitudine, evitând să le împărtășeștivreodată intențiile și scopurile tale. Dacă nu știu nimic despre ce ai degând să faci, nu vor putea să se pregătească să riposteze. Indu-i în eroarecât mai mult, învăluie-i într-o perdea de fum, astfel încât să nu-și deaseama de țelurile tale decât când va fi prea târziu ca să ți se maiîmpotrivească.

PARTEA I: UTILIZEAZĂ INDICII FALSE ȘI

DECLARĂ-ȚI OBIECTIVE FALSE PENTRU A

SEMĂNA DERUTĂ

Dacă în plină campanie de deformare a adevărului și de camuflare aproiectelor, cineva începe să aibă fie și cea mai vagă suspiciune asupraintențiilor tale reale, ești pierdut.

Nu da nimănui ocazia să-ți ghicească planurile – seamănă