Pentru Crace și Eleanor – inspirația mea

„Nimeni nu face mai mult rău credinței catolice decât moașele.”

Heinrich Kramer și Jakob Sprenger, Malleus Maleficarum

„Cei care sunt iubiți nu pot să moară Căci dragostea înseamnă

nemurire.”

Emily Dickinson

PROLOG.

Luni, 8 ianuarie 1945. Kingston-near-Lewes, East Sussex

— Au ajuns deja.

Tessa James a privit pe fereastra dormitorului ei și a văzut două

mașini de poliție care au oprit în fața vechii case parohiale, iar luminile farurilor au făcut-o să tresară și să se întoarcă pe călcâie înainte de a se repezi înapoi la nepotul ei de șase ani, care stătea pe podeaua palierului, tremurând de frică.

— Baba, mi-e frică. Nu vreau să stau singur pe întuneric.

Alfie o privea fix, cu ochii albaștri ca de gheață ai familiei James; atât de fix, încât simțea că băiețelul se uită direct în sufletul ei.

A prins-o de mână pe bunica lui, în timp ce ea ridica ultima treaptă, dând la iveală o mică ascunzătoare sub scări; un bârlog pentru preot, destul de mare încât să intre o saltea, dar nimic altceva, pe care îl descoperise accidental când se mutase în căsuța de țară aproape prăbușită, pe vremea când era însărcinată cu mama lui Alfie, în urmă cu peste două decenii.

— Intră aici, repede, l-a îndemnat ea.

Știind că nu are de ales, băiatul s-a strecurat înăuntru, apoi a întors capul și a ridicat privirile spre ea, iar părul negru îi încadra frumos obrajii când a început să plângă.

— Alfie, ascultă-mă, să nu ieși decât dacă nu mai poți altfel; trebuie să rămâi ascuns. Ai destule provizii pentru cinci zile. Am trimis o telegramă urgentă mamei; ea știe că ești aici. Va veni după tine mai devreme de atât, poate chiar mâine.

— Și dacă nu vine? Ce mă fac? a zis el, începând să plângă cu suspine.

— Va veni, Alfie.

Tessa și-a șters lacrimile, disperată că trebuia să închidă capacul camerei secrete înainte ca poliția să se năpustească înăuntru și să vadă

intrarea ascunsă. Cum mama lui Alfie lucra la Portsmouth ca servitoare, Wilfred Hilton n-ar fi ezitat să ia băiețelul – nepotul său ilegitim – și să îl trimită undeva în străinătate, de unde n-ar mai fi venit și nu s-ar mai fi mai auzit de el niciodată.

— Promiți, Baba? Pentru ca eu știu ca tu îți ții promisiunile.

Lacrimile îi lăsau urme pe obraji, murdare după cât se jucase afară, pe câmp, în aceeași zi, mai devreme. Dăduse fuga înăuntru ca să scape de ploaie, cam în același timp când bătuse cu pumnii în ușa casei Sally, servitoarea din casa familiei Hilton, udă până la piele.

— Trebuie să veniți, doamnă James, a spus ea, cu ochii holbați de frică și gâfâind după ce alergase prin pădurea ce lega Conacul Tiselor de vechea casă parohială, unde locuiau ei. Doamna Hilton e gata să nască, dar copilul s-a blocat. Doctorul spune că va muri dacă nu veniți repede.

A zis să vă aduc. Nu știe ce se facă.

Tessa a simțit că i se strânge stomacul la gândul durerii pe care o avea de îndurat Evelyn Hilton în mâinile doctorului Jenkins.

— Sally, știi că domnul Hilton mi-a interzis să mă apropii de soția lui. Nu am consultat-o pe doamna Hilton; este treaba doctorului să aducă

copilul pe lume sănătos.

Luptându-se cu lacrimile, a încercat să închidă ușa.

— Vă rog, doctorul m-a implorat să vă conving, a zis Sally. A zis că îi va spune domnului Hilton că el v-a solicitat prezența și va lua asupra sa toată răspunderea pentru faptul că vă aflați acolo. Vă rog, doamnă James, este atât de mult sânge! Doctorul spune că sunteți singura care o poate salva. Vor muri amândoi dacă nu veniți. Am crezut că nu mai suport să îi aud țipetele, dar acum a tăcut și este și mai rău.

— Unde este domnul Hilton? a întrebat Tessa.

— A plecat cu mașina după ce v-ați certat în legătură cu șederea dumneavoastră aici, la vechea casă parohială. Vedeți, a primit o telegramă în dimineața aceasta, care spunea că domnișorul Eli a fost ucis pe front. Doamna Hilton a fost foarte supărată; au luat-o durerile la scurtă vreme după ce a plecat domnul Hilton. L-am chemat pe doctorul Jenkins, așa cum mi s-a spus să fac, dar copilul este poziționat cu picioarele înainte și doctorul spune că nu se aștepta la asta. Strigă la mine să-l găsesc pe stăpân. L-am căutat peste tot în satul Kingston – la Hanul Trandafirul și Coroana, la grajduri. Am căutat peste tot, dar a dispărut.

Isterică, fata a început să hohotească. Vă rog, n-o lăsați să moară, doamnă

James. Vă rog! A apucat-o de brațe pe Tessa, trăgând-o ușor către ușă.

Richard nu are decât șase ani; o să rămână fără mamă.

Eli Hilton era mort. Tessei nu îi venea să creadă. Iubitul Bellei, tatăl lui Alfie, mort într-un război care aproape se încheiase. Tessa se aflase de

față când Eli venise pe lume, iar la scurtă vreme după aceea dăduse naștere fiicei sale, Bella, iar cei doi fuseseră de nedespărțit toată viața. Eli îi era ca un fiu, iar în timp ce servitoarea rămăsese locului, privind-o țintă

prin ploaia care cădea, Tessa simțea că nu mai poate respira. Dar nu avea timp să reacționeze la această veste, nu avea timp să urle și să plângă. Ea nevoie de ea.

— Alfie, rămâi aici, la căldură, nu lăsa focul să se stingă, a zis ea, trăgându-și ghetele grele, negre și învelindu-și umerii cu șalul înainte de porni prin furtună.

Îi adusese pe lume pe primii doi copii ai lui Evelyn – Eli și fratele lui mai mic, Richard – și ambele nașteri fuseseră dificile. Evelyn era o femeie al cărei travaliu părea să nu se mai sfârșească. Ea era minionă, canalul nașterii era mic și era nevoie de multă răbdare, ceea ce Tessa era convinsă

că îi lipsea doctorului Jenkins. Trebuia să se poată mișca prin cameră în timpul travaliului și la ambii copii dăduse naștere stând de-a bușilea pe podeaua dormitorului ei de la Conacul Tiselor, dar fără îndoială doctorul Jenkins o fixase în scărițe și folosea forcepsul pentru a încerca să scoată

copilul cu forța.

În timp ce alergau de la marginea pădurii pe aleea din piatră a imensului conac în stil georgian, amintirea certei avute chiar în acea dimineață cu Wilfred Hilton o umplea de tristețe.

— Vreau ca tu și bastardul acela să plecați de la casa parohială și de pe pământul meu, îi spusese el. Nu aduci decât rușine Bisericii și familiei mele. Te văd cum încerci să le ascunzi pe femeile acelea cărora le induci avorturi spontane; crezi că dacă le aduci aici în miezul nopții nu vom observa? Ești o rușine, doamnă James, cu toate secretele și ierburile și leacurile tale organice. Avem nevoie de doctori adevărați, ca doctorul Jenkins, nu de vrăjitoare ca tine, care îl urăsc pe Dumnezeu și răspândesc ura față de practicile medicale corecte, ca pe un cancer în toată

comunitatea noastră.

De când devenise moașă, femeile o întrebau mereu cum să scape de pruncii care creșteau în pântecul lor. Le ascultase întotdeauna înțelegătoare, dar știa că este ilegal: ajungeai la închisoare dacă provocai un avort. Dar nu legea o împiedica, ci instinctele ei – își dedicase viața salvării copiilor, nu uciderii lor –, așa că în schimb le oferea alinare. Le asculta și nu le judeca, pentru că știa că o femeie are motivele ei să nu

dorească un copil. Poate avea deja prea mulți de crescut, sau era slăbită

după atâtea nașteri, încât încă una ar omorî-o – și, fără ea, ce s-ar alege de ceilalți copii ai ei? Acestor femei le dădea ierburi care erau recomandate pentru provocarea menstruației, dar majoritatea nu avea efect. Câteva femei fuseseră atât de disperate, încât amenințau să se omoare. Femeile acestea o tulburau cel mai mult. Dacă nu le-ar fi ajutat, ar fi putut bea înălbitor sau ar fi putut încerca singure cu un ac sau o andrea sau prin alte metode care aveau adesea consecințe înfiorătoare. Era o lume a bărbaților și puțini știau ce suferințe avea de îndurat o femeie pentru plăcerea lor.