— Îmi place să vorbesc. Altfel cum să știe oamenii ce gândești?

Nell s-a încruntat către fratele ei, privindu-l chiorâș.

— Ai putea încerca să te oprești câteodată și să te gândești la ce spui înainte de a-ți ieși cuvintele din gură. Știi că odată rostite, nu le mai poți lua înapoi; trebuie să fii atentă uneori. Mai ales acum, cu tot ce se petrece.

Nici nu știm în cine să avem încredere.

Nell a început să își perie părul încâlcit, care arăta întotdeauna de parcă se rostogolise pe un deal la vale și i se prinseseră în el toate rămurelele întâlnite în cale.

— Am încredere în Alice, este cea mai bună prietenă a mea. Ei îi spun totul.

— Da, dar este fiica lui Richard, așa că bine ar fi ca deocamdată să nu ai încredere.

Ochii lui Nell s-au umplut de lacrimi.

— Hai, Nell, nu te supăra. Grăbește-te, știi că tata este țâfnos dacă îl facem să aștepte.

Pe jumătate adormită, Nell a pășit în cracii salopetei și și-a tras peste cap puloverul din lână pe care mama îl tricotase pentru Bobby. A privit pe fereastră, dar nu a văzut decât întunericul zorilor de iarnă, dar sunetele familiare pe care le auzise toată viața în vechea casă parohială

ilustrau imaginea scenei care se petrecea afară. Hârșâitul portiței pentru muls, trasă peste podeaua din piatră din hambar, tatăl ei care plesnea vacile la spate și le dirija, mugetele lor de protest în timp ce le grăbea de

la spate înspre zona de mulgere.

— Haide, tata a pus terciul pe foc, a zis Bobby, duduind în jos pe scări.

În timp ce se freca la ochi, încercând să alunge ceața groasă a somnului, Nell auzea cum casa se trezește la viață, pregătită pentru ziua care urma: clinchetul tacâmurilor în timp ce Bobby punea masa, ceainicul care fluiera pe plită, ușa trântită când tatăl lor a intrat în bucătărie și a început să vorbească cu Bobby.

— Nell a spus că te-a auzit vorbind cu avocatul despre casă. Unde vom merge după ce ne dă afară? a zis Bobby încetișor.

— Nu plecăm nicăieri, s-a răstit tatăl ei.

— Pot să încerc să vorbesc eu cu Richard? a întrebat Bobby. Poate există un alt loc unde să stăm cu chirie. Doar are și alte case în sat.

— Nu! Asta este casa mea, eu am crescut aici. Wilfred Hilton mi-a lăsat-o prin testament și nu vom pleca decât peste cadavrul meu.

Niciodată nu ar fi trebuit să am încredere în familia aceea. Habar nu ai de ce sunt în stare. Nu m-ar mira să aflu că ne-au infectat cireada cu tuberculoză dinadins, ca să mă aducă la sapă de lemn și să nu mă pot opune la ce are el de gând. Richard și-a adus animalele pe câmp lângă ale noastre, când știa că sunt bolnave.

Nell auzea furia din glasul tatălui ei.

— Cum adică ne-au infectat cireada?

Vocea lui Bobby suna neliniștită.

— Molly nu mănâncă, iar nodulii limfatici i s-au umflat. Trebuie să

chem veterinarul și să o separ de restul cirezii.

— Ne-au dat tuberculoză? Richard știe?

— Da, știe.

Glasul tatălui era cumplit, iar ea a simțit nevoia copleșitoare să îl aline.

— Și dacă va trebui să omorâm întreaga cireadă? Nu mai rămânem cu nimic.

Nell a alergat pe scări în jos și s-a apropiat în grabă de masă, aruncându-și brațele în jurul tatălui ei.

— ’Neața, tati.

— Buna dimineața, Nell, a zis Alfie James, privind-o drăgăstos pe fiica lui.

— Tati, s-ar putea ca Molly să fete puii în casă, lângă foc? E foarte frig în hambar. Te rog, tati, te rog.

Nell avea în ochi lacrimi gata să-i curgă.

— Câinii nu au ce căuta în casă. Îi e destul de bine în hambar, e destul de cald acolo, a zis Alfie hotărât.

— Dar ninge și când se nasc, puii nu au blană. Nici ochii nu îi au deschiși încă. O să le fie frig și frică.

Vocea lui Nell începea să tremure de emoție.

— Nell, nu începe, s-a rățoit Bobby la ea. Nici nu a fătat încă

nenorociții ăia de căței. Te-am rugat să nu vorbești despre asta.

— Dar câinii lui Alice au voie în casă.

Obrajii lui Nell ardeau, știind că menționând numele prietenei sale va atinge un nerv sensibil.

— Ei au mai mult spațiu decât noi, a mormăit tatăl ei cu vocea scăzută.

În timp ce își ștergea lacrimile grele cu mâneca și sufla în terci, privirea lui Nell traversa casa parohială care, în ciuda faptului că pentru ea era cea mai frumoasă casă din lume, era lipsită de senzația plăcută pe care o avea de cum intra în casa lui Alice. În ciuda focului, casa parohială

părea mereu prea rece și nu erau florile, și covoarele, și pernele moi care făceau casa lui Alice să pară atât de primitoare. Aveau noroc că în cămară

se găsea mereu de mâncare, dar la Conacul Tiselor erau mereu chifle și prăjituri și un ceainic acoperit cu un capac decorativ croșetat. Și peste tot erau detalii frumoase: picturi, ornamente și un miros de parfum în aer pe unde trecea mama lui Alice. Nell era singura fată din casă și simțea că nu a crescut destul ca să facă toate acele lucruri pe care le face o mamă ca să

transforme o casă într-un loc plăcut, și pe care băieții, cu ghetele lor pline de noroi și dezordinea lor, habar nu au să le facă.

Nell se uita de multe ori în jur în bucătăria lor și și-o imagina pe Alice stând la masa mare din stejar, plita caldă, mama ținând-o în brațe în timp ce îi citește o poveste, mirosul de friptură de pui sau de vită sfârâind în tavă, podeaua cu dale noi din gresie curată și lustruită, doi labradori grași adormiți, cu burțile pline de mâncare.

Își iubea familia, dar tânjea ca în imaginea aceea, cu Alice pe genunchii mamei sale, să fie ea. Nu își amintea de mama ei, iar tatăl ei nu prea vorbea despre ea. Tot ce știa era că murise la scurtă vreme după

nașterea ei. Petrecea mult timp privind fix la fotografia ei aflată deasupra șemineului, uitându-se la ochii zâmbitori, la părul lung și ondulat și întrebându-se cum mirosea mama ei, cum suna vocea ei, jucându-se cu ea, alinându-i suferința.

— Mie îmi place mai mult casa noastră, chiar dacă este mai mică, i-a spus Nell tatălui ei. Oriunde mă uit, îmi amintesc de un lucru fericit care s-a petrecut acolo. A început să privească în jur cu ochii mijiți, arătând cu degetul ei mic ici-colo prin cameră, în timp ce se auzeau trosniturile focului din colț. Îl văd pe Bobby dansând cu mine acolo și ținându-mă în brațe acolo, lângă foc, și pe tine cum îmi citești o poveste uite-acolo. A început să plângă din nou. Iubesc casa aceasta. Nu vreau să ne mutăm.

— Nu-ți face griji, Nell. Bătrânul tău tată este un luptător, i-a spus Alfie făcându-i un semn cu ochiul. Mai bine nu mai vorbi, ca să-ți poți mânca terciul. I-a turnat un linguroi de miere în farfurie. Ai nevoie de energie, dacă vrei să îl ajuți pe Bobby.