Bum, bum, bum!

— Deschide ușa, doamnă James, sau o spargem. Ai zece secunde la dispoziție. Zece...

Tessa a aruncat o privire spre nepotul ei de numai șase ani, cu lacrimile șiroindu-i pe obrajii palizi.

— Tu faci parte din familia James, Alfie. Te iubesc. Trebuie să fii puternic.

Băiețelul s-a uitat la ea și, deodată, ca de niciunde, o putere i-a învins groaza, iar trupșorul lui s-a ridicat din deznădejdea pe care o simțea, încrederea și curajul susținându-l când s-a îndreptat și a început să îi dea drumul bunicii.

— Mai puternic decât toate stelele? a zis el încet, ștergându-și lacrimile cu mâneca.

— Cinci...

— Mai puternic decât toate stelele și luna. Rezistă, mama este pe drum. Să nu faci nici un zgomot, dragul meu.

I-a sărutat fața din nou și din nou și i-a simtit pe buze lacrimile sărate.

Bum, bum, bum!

— Vin! a strigat ea.

A închis trapa ascunzătorii și a așteptat până ce a auzit că băiatul a

încuiat-o.

Clic.

— Trei...

— Vin acum; vă rog să nu îmi spargeți ușa, a strigat ea.

— Doi...

Nu trecuse nici o oră de când se aflase lângă patul lui Evelyn, de când prietena ei sângerase până la moarte în fața ochilor ei. De când așezase copilul lipsit de viață al lui Evelyn în pătuțul de lângă patul cel mare.

— Unu!

A deschis ușa și a fost orbită de farurile celor două mașini de poliție, iar patru polițiști au intrat cu forța pe lângă ea, în bucătăria mică, luminată de flăcările focului.

— Tessa James, te arestez pentru suspiciunea de ucidere a lui Evelyn Hilton. Nu ești obligată să spui nimic, dar orice spui poate fi folosit ca dovadă în instanță.

— Unde este băiatul? a întrebat unul dintre polițiști, în timp ce colegii lui s-au repezit pe lângă el, în sus pe scări.

— Cu mama lui, a răspuns Tessa încet.

— Avem ordin să îl ducem la tutorele lui, Wilfred Hilton, a zis scurt polițistul.

— Ei bine, nu puteți, a plecat, a răspuns Tessa.

— Când? Știm că fiica ta lucrează la Portsmouth. Cum i-ai trimis copilul atât de repede?

— Nu este nicăieri, a zis un alt polițist, apărut lângă ei, cu suflarea tăiată după ce căutase prin toată casa.

— L-am pus la tren.

— Are șase ani. Polițistul care avea mustață și o respirație ce mirosea a usturoi s-a aplecat spre ea, fixând-o cu privirile. Ne minți, doamnă

James. Este aici, a zis el, iar apoi s-a întors spre celălalt polițist. Du-o la secție, pune-o în celulă în noaptea asta și o voi interoga eu mâine-dimineață. Pot să aștept aici toată noaptea, până apare copilul.

Tessa a simțit că o lasă picioarele de frică și de epuizare când a pășit pentru ceea ce știa că va ultima dată peste pragul casei ei dragi. Era cuvântul doctorului Jenkins împotriva cuvântului ei, iar Wilfred Hilton va face tot ce poate ca să îl sprijine. Nu se va mai întoarce niciodată la

casa parohială.

Alfie a ascultat tăcut și îngrozit cum s-a îndepărtat mașina poliției, ducând-o pe bunica. A rămas în întuneric ore întregi, abia îndrăznind să

respire, auzindu-i pe polițiștii care tunau și fulgerau, strigându-l pe nume, lovind podelele și bătând în pereți, până ce s-a lăsat tăcerea.

Dar Alfie a rămas tăcut, știind datorită micii ferestre din cărămidă

din camera sa secretă că afară era încă parcată o mașină de poliție.

A stat nemișcat în întuneric, gândindu-se la mama lui. În timp ce soarele răsărea, și-a imaginat telegrama pe care o trimisese Baba călătorind pe drumurile pline de hârtoape de la Kingston la Portsmouth și s-a rugat din tot sufletul să poată ajunge la el înainte de lăsarea unei alte nopți lungi și înfricoșătoare.

1.

VANESSA

Joi, 21 decembrie 2017

Vanessa Hilton stătea la liziera care lega Conacul Tiselor de vechea casă parohială și se uita peste câmpuri, la clădirea dărăpănată dinapoia căreia sclipea soarele de dimineață.

Constructorii o înconjuraseră deja cu bandă roșie și albă, iar o macara galbenă imensă era oprită lângă o bilă pentru demolări, așteptând să lovească pereții clădirii de patrimoniu, pe care fiul ei Leo încă nu avea permisiunea de a o demola.

Vedea câțiva bărbați cu căști de protecție pe cap și planșete în mână, care arătau spre acoperiș și se învârteau în jurul casei, în mod evident complotând și plănuindu-i prăbușirea. Casa parohială se găsea în centrul unei zone despre care Leo îi spusese că urma să fie curățată pentru a se construi zece case. Fără îndoială, proiectul ar aduce mulți bani tuturor, dar nu își amintea să îi fi cerut nimeni acordul. Sau poate o făcuseră, iar ea uitase. Ei i se părea că dezvoltatorii imobiliari semănau cu niște rechini care dau târcoale prăzii, atât de evidentă le era disperarea de a scăpa de bătrâna casă.

Vanessa și-a coborât privirile către pantofii de piele neagră prin care pătrunsese apa și și-a dat seama că îi amorțiseră picioarele. Nu purta încălțăminte potrivită pentru o plimbare; nu își amintea de ce ieșise din casă. Poate că ieșise să o vadă pe nepoata ei, Sienna. Poate că dorise să

scape de oamenii din casă care strângeau lucrurile pe care ea le adunase într-o viață.

Obosise să tot încerce să își amintească. Doctorul îi spusese să fie răbdătoare. Că îi va fi mai greu să își amintească nume și cuvinte care îi stau pe vârful limbii, dar că trecutul îndepărtat îi va rămâne perfect păstrat în minte. Lucrurile pe care voia să le uite și le amintea, iar lucrurile pe care voia să și le amintească le uita.

Presupunea că trebuie să fi discutat cu familia ei despre vânzarea Conacului Tiselor, dar nu își amintea conversația, ci numai senzația neplăcută că totul se petrece în jurul ei, ca un val care se îndepărtează și nu îl poți opri. Conversații care îi scăpau de sub control, muncitori de la

firma de transport care veneau și plecau, arhitecți plini de idei care țineau ședințe în bucătărie. Un sentiment de neputință și de neliniște care urca în ea ca o umbră, începându-și fiecare zi cu o stare supărătoare de nesiguranță ce cucerea treptat fiecare părticică a ei astfel încât, până la ora de culcare, abia mai putea respira de teama lucrurilor pe care nu și le mai amintea. Trebuia să plece, știa asta. Dar nu își amintea de ce.

— Mamă! Ești afară?

Îl auzea pe Leo strigând-o, dar a ales să îl ignore. Casa era atât de plină, mai că plesnea de atâta activitate, oamenii se agitau de colo-colo, punând la cale înlăturarea ei. Se simțea ca un păianjen care este luat pe făraș și dat afară, toți politicoși și binevoitori de față cu ea, oferindu-i un șir nesfârșit de cești cu ceai, dar vrând fără nici o îndoială să scape de ea și de lucrurile adunate într-o viață de om cât mai repede și mai eficient. Îl tot întreba pe Leo unde urmau să se mute, dar nu își amintea defel răspunsul.