Bobby le spusese polițiștilor în mod repetat că nu știa ce se întâmplase cu Alice, dar fusese descoperită batista lui plină de sângele ei, iar astăzi, după aproape cincizeci de ani de atunci, poliția – și Vanessa Hilton – încă îl suspectau că avusese ceva de-a face cu dispariția ei. De-a lungul anilor, Willow descoperise că la vremea aceea tatăl ei era bine cunoscut de poliție, căci intrase în vizorul lor după ce dăduse foc la staulul de vite al familiei Hilton. Ea era convinsă că totul fusese un accident, dar când îi ceruse o explicație, s-a închis în sine ca de obicei.
Poliția îl presase ca să obțină o mărturisire referitoare la dispariția lui Alice trei zile și trei nopți, până ce într-un final își ieșise din fire, vorbindu-i urât polițistului care îl interoga și aruncând un scaun pe geamul camerei de interogatoriu. După aceea fusese trimis la un centru de detenție pentru tineri, unde a fost bătut și abuzat de gardieni și alți deținuți până la eliberarea sa, trei ani mai târziu.
Willow își putea imagina scena din secția de poliție ca și cum s-ar fi
aflat acolo. Știa că tatăl ei nu îi făcuse nici un rău lui Alice, dar mai știa și că atunci când nu voia să vorbească despre ceva, se închidea în sine complet. Se lovise de această trăsătură a personalității lui de nenumărate ori în copilărie, când tatăl ei refuza categoric să discute despre orice avea legătură cu trecutul, oricât de mult l-ar fi implorat. În cele din urmă, renunțase.
Tocmai frustrarea provocată de incapacitatea lui de a-i spune ceva despre trecut fusese cea care, în cele din urmă, o făcuse să accepte proiectul Parcul Tiselor. Poate că lucrând pentru familia Hilton va putea descoperi vreun indiciu despre copilăria petrecută de tatăl ei la casa parohială, despre Leo și Alice, și toate lucrurile despre care refuza să îi vorbească. După o viață de secrete, era o ocazie prea tentantă ca să o refuze.
Aproape de îndată ce acceptase proiectul, Alice Hilton a început să îi bântuie visele; întotdeauna în rochița roșie pe care ziarele spuneau că o purta în seara în care dispăruse. Absența lui Alice a devenit o prezență
permanentă în viața lui Willow. Acum ar fi fost o femeie de cincizeci și trei de ani, dar dispariția o înghețase în timp în forma fetiței de șapte ani, îmbrăcată în rochie roșie. În vizitele ei pe șantier, în timp ce revizuiau planurile de construcție la Conacul Tiselor, fiica lui Leo Hilton, Sienna, apărea de la etaj, leită imaginea din portretul lui Alice din hol, iar Willow simțea că i se zbârlește pielea de pe braț și se străduia să nu se holbeze la fetită.
Ușa casei de cultură s-a deschis deodată cu o izbitură și în capătul sălii a apărut Helen, iar obrajii ei palizi s-au îmbujorat intens când toată
lumea s-a întors să o privească. S-a uitat în jur după Leo, care i-a făcut un semn cu mâna, și s-a îndreptat spre el, șoptind scuze celor care îi făceau loc să treacă.
— După cum au observat deja unii dintre dumneavoastră, a continuat Willow, încercând să le distragă atenția de la Helen, în timp ce prezentarea se apropia de final, avem o frumoasă machetă a proiectului imobiliar Parcul Tiselor, cu care să vă desfătați ochii. Vă rog să vă serviți cu o ceașcă de ceai și o plăcintă cu carne, oferite cu amabilitate de Peter, iar noi, desigur, ne vom afla aici pentru orice întrebări pe care le aveți de pus înainte de ședința consiliului de mâine. Încă o dată vă mulțumesc pentru timpul pe care mi l-ați acordat.
A zâmbit când publicul a început să aplaude și a coborât treptele spre locul în care o așteptau Leo și Mike. Leo a pus un braț peste umărul ei și a îmbrățișat-o.
— Minunată prezentare, bravo, Willow, a zis el. Nu cred că am mai avut vreodată atâta public, nici chiar atunci când Alan Titchmarsh a venit să își lanseze o carte. Ar trebui să fii foarte mândră de tine, nu-i așa, Helen?
Helen o țintuia pe Willow cu ochii ei albaștri intenși, care lui Willow îi păreau în dezacord cu restul înfățișării ei de șoricel. Willow nu știa ce să creadă despre soția lui Leo. O întâlnise de câteva ori când fusese la Conacul Tiselor, si, deși avea o comportare plăcută, Helen se ținea mereu la distanță de proiect. Willow nu știa dacă este numai o părere, dar Helen părea să părăsească încăperea de câte ori intra ea.
— Da, așa este, a zis Helen. Ai reușit imposibilul.
— Mulțumesc, a răspuns Willow, cugetând la cuvintele lui Helen.
Leo avea deja în jurul său vreo cinci-șase săteni care așteptau să îi vorbească. S-a întors spre grupul de chipuri zâmbitoare, cu băuturi calde în mâini.
— Martha, ce frumos din partea ta că ai venit când abia ce te-ai întors din concediu! Trebuie să îți spun că arăți foarte bine; este clar că
te-ai distrat bine. Salut, Jim, ce-ți mai face spatele?
— Vrei o ceașcă de ceai, Helen?
— Hmm, da, te rog.
Helen a aruncat o privire peste umăr, spre intrare, ca și cum ar fi căutat pe cineva, sau poate o cale de ieșire. Willow bănuia că Helen nu va rămâne destul de mult timp încât să bea ceaiul pe care urma să i-l aducă, dar i-a zâmbit cu căldură înainte de a se îndepărta.
Stând lângă masa pe care se afla ceaiul, l-a privit pe Leo care se întreținea cu sătenii. Faptul că era atât de iubit în Kingston îi făcuse viața mai ușoară lui Willow deși, într-o oarecare măsura, îi sporise sentimentul că ceea ce făcea era o înșelătorie.
Tatăl ei îi vorbise rareori despre familia Hilton și de aceea nu știa ce părere avea despre Leo. Frământându-și creierul, își amintise de o singură ocazie în care apăruse în discuție numele lui Leo Hilton, în legătură cu un incendiu la grajdul de vite de la Conacul Tiselor, petrecut cu puțină vreme înainte ca Alice să dispară.
Leo Hilton fusese cel care pusese focul, îi spusese tatăl ei, dar tatăl lui Leo, Richard, îl rugase pe Bobby să ia vina asupra lui. Bobby nu mințise niciodată până în acel moment, îi spusese lui Willow, dar momentul acela fusese începutul prăbușirii sale. Era prima dată când avea de-a face cu poliția; o întâlnire care avea să-i fie o pată pe caracter tot restul vieții. Și un moment care a schimbat totul.
Nu știa ce să creadă despre Leo Hilton, sau dacă, într-adevăr, el fusese cel care pornise incendiul de care fusese acuzat tatăl ei. Însă, cu toate că îi plăcuse să lucreze alături de Leo și observase cum se străduia să le arate tuturor că este o persoană cu picioarele pe pământ, în ciuda faptului că deținea jumătate din satul Kingston, remarcase ocazional scântei ale unei laturi diferite a personalității sale. O latură iritabilă, care ieșea la suprafață atunci când lucrurile nu mergeau așa cum voia el.
Amestecând în ceai, Willow a observat că Helen stătea tăcută lângă
soțul ei. Căsătoria lor îi părea lui Willow lipsită de căldură. Erau politicoși unul cu altul, dar aveau o interacțiune strict funcțională și fiecare conversație a lor era despre Sienna. Helen nu îi zâmbea niciodată
lui Leo, iar când o făcea totuși, părea forțat și zâmbetul nu ajungea până
la ochii aceia albaștri, frapanți.
— Poftim, Helen, a zis ea, întinzându-i ceașca.
Când a luat ceaiul fără nici un cuvânt, lui Willow i s-a părut că ochii lui Helen scânteiază de lacrimi care îi făceau și mai albaștri.
Mike a apărut deodată în dreptul ei și a zâmbit înspre Helen.
— Scuzați-mă că vă deranjez. Willow, au sunat dezvoltatorii.
Trebuie să ne întâlnim cu ei pentru niște semnături astăzi, așa că îi duc pe Leo și Helen la birou acum. Te poți ocupa tu de tot aici?
Willow a râs la auzul cererii venite de la șeful ei, înainte de a-si da seama că vorbea serios și intenționa să o lase singură în groapa leilor.
— Păi... sunt mulți oameni aici, Mike, a zis ea, încercând să
depășească șocul, în timp ce Helen i-a aruncat un zâmbet nervos și s-a îndreptat spre soțul ei.
— Știu, dar Leo pleacă din țară mâine și trebuie să discute o altă
propunere cu noi. Lucru care ți se datorează în întregime. I-ai făcut pe toți să îți mănânce din palmă, Willow. Nici nu aș fi putut spera la un rezultat mai bun. Și nu-ți face griji, Kellie vine încoace să te ajute să duci macheta înapoi la birou.
Willow a văzut că Leo și Helen păreau să aibă un schimb de cuvinte, după care Helen s-a întors cu spatele și a plecat. Distrasă de supărarea vizibilă a lui Helen, Willow a încercat să se concentreze la ce spunea Mike.
