În timp ce el vorbea, a început să își dea seama că această casă pe care i-o descria, cea care forma miezul proiectului, îi părea înspăimântător de cunoscută. Foarte repede bucuria ei s-a preschimbat în teamă și o senzație de arsură i s-a întins în sus, pe ceafă.

— Esențial este – și aici simțim că vei putea arăta de ce ești capabilă –

să obținem din partea localnicilor declarația că această clădire are un aspect foarte urât. Pe lângă asta, desigur, va trebui să găsești un inginer de structuri care să spună că mai are puțin și se prăbușește, ceea ce nu va fi ușor.

— Vorbiți despre Conacul Tiselor? spusese ea, făcând ochii mari.

— Ah, bun, îl știi. Așadar, îți dai seama cu ce ne confruntăm, continuase el trecându-și mâinile prin bretonul neglijent și lăsându-se pe spate în scaun.

— De ce vrea Leo Hilton să îl dărâme? Este în familia lor de generații întregi. Mama lui mai este în viață? întrebase Willow, încercând să își ascundă surprinderea.

Mike s-a încruntat.

— Cred că mama lui Leo Hilton nu face parte dintre lucrurile de care trebuie să ne ocupăm în acest moment. Spunea că nu s-a simțit bine în ultima vreme și că are împuternicire, ceea ce este tot ce contează. Am impresia că știi familia, așa este?

— Ah, nu. Nu. Părinții prietenului meu locuiesc în Kingston și au menționat Conacul Tiselor. Familia Hilton este bine cunoscută acolo, adăugase ea, îmbujorându-se.

— Este grozav dacă socrii tăi locuiesc în Kingston; ne pot ajuta atrăgând susținători printre localnici. Dar dacă proiectul acesta îți creează probleme, i-l pot oferi lui Jim. Am crezut că vei fi în culmea fericirii.

Îi stătuse pe limbă să întrebe dacă urma să fie demolată și casa parohială, căminul tatălui ei în primii lui treisprezece ani de viață, dar ar fi stârnit prea multe suspiciuni. Va afla în scurtă vreme. S-a întrebat o clipă dacă Leo Hilton ceruse să se ocupe ea în mod special. Dar nu era sigură nici că știa de existența ei, ca să nu mai spunem că ar ști unde lucrează. Și, chiar dacă ar ști, nu ar căuta să o scoată în față; dimpotrivă.

În timp ce șeful ei o privea țintă, cu ochi mijiți și bătând darabana cu degetele pe scaunul lui, fiecare fibră din corpul ei tânjea să îi spună că nu o putea face. Gândurile i-au gonit către situația care i se prezenta: șansa de a-și demonstra puterile, după ani de învățătură și de datorii acumulate în facultate. Când își luase în cele din urmă atestatul de arhitect RIBA1, făcuse tot ce ținea de ea să fie luată în serios într-o 1 Institutul Regal al Arhitecților Britaniei

industrie dominată de bărbați. Acum, deodată, un proiect la care nu putea decât să viseze la începutul carierei i se oferea pe tavă, dar cu inconvenientul că trebuia să lucreze împreună cu cei din familia Hilton –

familia care îi distrusese viața tatălui ei.

— Sunt în culmea fericirii, îți mulțumesc, Mike, spusese într-un sfârșit. Cred că sunt un pic copleșită. Vine pe neașteptate.

— Corect, mormăi el, încruntat. Ei bine, nu ar trebui să fie atât de neașteptat. Ai muncit din greu, Willow, iar noi credem că ești pregătită, dar dacă nu crezi că faci față, trebuie să știu acum.

— Sigur că sunt pregătită, răspunsese Willow, alungând din minte discuția pe care va trebui să o poarte cu tatăl ei.

O discuție pe care, deși trecuse un an de atunci, tot nu o purtase – o discuție pe care acum, când proiectul se afla aproape de încheiere, spera să o evite în totalitate.

Deși reușise să și-l alunge din minte pe tatăl ei, o altă persoană se furișase în locul lui.

Marele mister nerezolvat al dispariției lui Alice Hilton, așa îl numeau ziarele. Alice, sora în vârstă de șapte ani a lui Leo Hilton, care dispăruse de la petrecerea de Revelion din Conacul Tiselor. O fetiță care își căuta cățelușul prin zăpadă, înainte de a se pierde în noapte, se întâlnise din întâmplare cu un flăcău pe nume Bobby James – tatăl lui Willow.

Bobby le spusese polițiștilor în mod repetat că nu știa ce se întâmplase cu Alice, dar fusese descoperită batista lui plină de sângele ei, iar astăzi, după aproape cincizeci de ani de atunci, poliția – și Vanessa Hilton – încă îl suspectau că avusese ceva de-a face cu dispariția ei. De-a lungul anilor, Willow descoperise că la vremea aceea tatăl ei era bine cunoscut de poliție, căci intrase în vizorul lor după ce dăduse foc la staulul de vite al familiei Hilton. Ea era convinsă că totul fusese un accident, dar când îi ceruse o explicație, s-a închis în sine ca de obicei.

Poliția îl presase ca să obțină o mărturisire referitoare la dispariția lui Alice trei zile și trei nopți, până ce într-un final își ieșise din fire, vorbindu-i urât polițistului care îl interoga și aruncând un scaun pe geamul camerei de interogatoriu. După aceea fusese trimis la un centru de detenție pentru tineri, unde a fost bătut și abuzat de gardieni și alți deținuți până la eliberarea sa, trei ani mai târziu.

Willow își putea imagina scena din secția de poliție ca și cum s-ar fi

aflat acolo. Știa că tatăl ei nu îi făcuse nici un rău lui Alice, dar mai știa și că atunci când nu voia să vorbească despre ceva, se închidea în sine complet. Se lovise de această trăsătură a personalității lui de nenumărate ori în copilărie, când tatăl ei refuza categoric să discute despre orice avea legătură cu trecutul, oricât de mult l-ar fi implorat. În cele din urmă, renunțase.

Tocmai frustrarea provocată de incapacitatea lui de a-i spune ceva despre trecut fusese cea care, în cele din urmă, o făcuse să accepte proiectul Parcul Tiselor. Poate că lucrând pentru familia Hilton va putea descoperi vreun indiciu despre copilăria petrecută de tatăl ei la casa parohială, despre Leo și Alice, și toate lucrurile despre care refuza să îi vorbească. După o viață de secrete, era o ocazie prea tentantă ca să o refuze.

Aproape de îndată ce acceptase proiectul, Alice Hilton a început să îi bântuie visele; întotdeauna în rochița roșie pe care ziarele spuneau că o purta în seara în care dispăruse. Absența lui Alice a devenit o prezență

permanentă în viața lui Willow. Acum ar fi fost o femeie de cincizeci și trei de ani, dar dispariția o înghețase în timp în forma fetiței de șapte ani, îmbrăcată în rochie roșie. În vizitele ei pe șantier, în timp ce revizuiau planurile de construcție la Conacul Tiselor, fiica lui Leo Hilton, Sienna, apărea de la etaj, leită imaginea din portretul lui Alice din hol, iar Willow simțea că i se zbârlește pielea de pe braț și se străduia să nu se holbeze la fetită.

Ușa casei de cultură s-a deschis deodată cu o izbitură și în capătul sălii a apărut Helen, iar obrajii ei palizi s-au îmbujorat intens când toată

lumea s-a întors să o privească. S-a uitat în jur după Leo, care i-a făcut un semn cu mâna, și s-a îndreptat spre el, șoptind scuze celor care îi făceau loc să treacă.

— După cum au observat deja unii dintre dumneavoastră, a continuat Willow, încercând să le distragă atenția de la Helen, în timp ce prezentarea se apropia de final, avem o frumoasă machetă a proiectului imobiliar Parcul Tiselor, cu care să vă desfătați ochii. Vă rog să vă serviți cu o ceașcă de ceai și o plăcintă cu carne, oferite cu amabilitate de Peter, iar noi, desigur, ne vom afla aici pentru orice întrebări pe care le aveți de pus înainte de ședința consiliului de mâine. Încă o dată vă mulțumesc pentru timpul pe care mi l-ați acordat.

A zâmbit când publicul a început să aplaude și a coborât treptele spre locul în care o așteptau Leo și Mike. Leo a pus un braț peste umărul ei și a îmbrățișat-o.

— Minunată prezentare, bravo, Willow, a zis el. Nu cred că am mai avut vreodată atâta public, nici chiar atunci când Alan Titchmarsh a venit să își lanseze o carte. Ar trebui să fii foarte mândră de tine, nu-i așa, Helen?

Helen o țintuia pe Willow cu ochii ei albaștri intenși, care lui Willow îi păreau în dezacord cu restul înfățișării ei de șoricel. Willow nu știa ce să creadă despre soția lui Leo. O întâlnise de câteva ori când fusese la Conacul Tiselor, si, deși avea o comportare plăcută, Helen se ținea mereu la distanță de proiect. Willow nu știa dacă este numai o părere, dar Helen părea să părăsească încăperea de câte ori intra ea.

— Da, așa este, a zis Helen. Ai reușit imposibilul.

— Mulțumesc, a răspuns Willow, cugetând la cuvintele lui Helen.

Leo avea deja în jurul său vreo cinci-șase săteni care așteptau să îi vorbească. S-a întors spre grupul de chipuri zâmbitoare, cu băuturi calde în mâini.

— Martha, ce frumos din partea ta că ai venit când abia ce te-ai întors din concediu! Trebuie să îți spun că arăți foarte bine; este clar că

te-ai distrat bine. Salut, Jim, ce-ți mai face spatele?

— Vrei o ceașcă de ceai, Helen?

— Hmm, da, te rog.

Helen a aruncat o privire peste umăr, spre intrare, ca și cum ar fi căutat pe cineva, sau poate o cale de ieșire. Willow bănuia că Helen nu va rămâne destul de mult timp încât să bea ceaiul pe care urma să i-l aducă, dar i-a zâmbit cu căldură înainte de a se îndepărta.

Stând lângă masa pe care se afla ceaiul, l-a privit pe Leo care se întreținea cu sătenii. Faptul că era atât de iubit în Kingston îi făcuse viața mai ușoară lui Willow deși, într-o oarecare măsura, îi sporise sentimentul că ceea ce făcea era o înșelătorie.

Tatăl ei îi vorbise rareori despre familia Hilton și de aceea nu știa ce părere avea despre Leo. Frământându-și creierul, își amintise de o singură ocazie în care apăruse în discuție numele lui Leo Hilton, în legătură cu un incendiu la grajdul de vite de la Conacul Tiselor, petrecut cu puțină vreme înainte ca Alice să dispară.

Leo Hilton fusese cel care pusese focul, îi spusese tatăl ei, dar tatăl lui Leo, Richard, îl rugase pe Bobby să ia vina asupra lui. Bobby nu mințise niciodată până în acel moment, îi spusese lui Willow, dar momentul acela fusese începutul prăbușirii sale. Era prima dată când avea de-a face cu poliția; o întâlnire care avea să-i fie o pată pe caracter tot restul vieții. Și un moment care a schimbat totul.

Nu știa ce să creadă despre Leo Hilton, sau dacă, într-adevăr, el fusese cel care pornise incendiul de care fusese acuzat tatăl ei. Însă, cu toate că îi plăcuse să lucreze alături de Leo și observase cum se străduia să le arate tuturor că este o persoană cu picioarele pe pământ, în ciuda faptului că deținea jumătate din satul Kingston, remarcase ocazional scântei ale unei laturi diferite a personalității sale. O latură iritabilă, care ieșea la suprafață atunci când lucrurile nu mergeau așa cum voia el.

Amestecând în ceai, Willow a observat că Helen stătea tăcută lângă

soțul ei. Căsătoria lor îi părea lui Willow lipsită de căldură. Erau politicoși unul cu altul, dar aveau o interacțiune strict funcțională și fiecare conversație a lor era despre Sienna. Helen nu îi zâmbea niciodată

lui Leo, iar când o făcea totuși, părea forțat și zâmbetul nu ajungea până

la ochii aceia albaștri, frapanți.

— Poftim, Helen, a zis ea, întinzându-i ceașca.