Vanessa s-a uitat în jur și a văzut-o pe Sienna care a intrat în fugă în cameră.
— La revedere, bunico! a zis ea, aruncându-se în brațele bunicii, cu obrajii roșii de la frigul de afară.
— La revedere, scumpo, să ai o zi minunată!
— Ne vedem la ședință, Helen, a strigat Leo. Îți păstrez un loc.
Vanessa a privit către nora ei, care părea să se cufundat într-una din stările ei. Nu-i plăcea să fie în preajma lui Helen când era tăcută și apatică; o îngrijora ce se petrecea dincolo de suprafață. Întotdeauna era pe deplin conștientă de faptul că nu avea încredere în fata aceasta, dar niciodată nu știuse de ce, iar lucrul acesta o făcea să se simtă vinovată și cumva pustiită.
— Cred că mă duc să mă întind, a zis Vanessa. Am mers mai mult decât aveam de gând.
S-a oprit la baza grandioasei scări care se încolăcea până la ultimul etaj al casei. Marele conac în stil georgian emana un aer de neglijență.
Vopseaua de pe tocul ferestei de lângă ea era scorojită, covorul de pe scări părea decolorat și uzat, iar mai multe plăci de gresie de sub picioarele ei aveau mici crăpături. Căldura era întotdeauna dată la minimum, dacă era măcar pornită, și de aceea în casă era mereu frig.
A început să urce încet treptele pe care se înghesuiau cărți, haine și ziare. Ochii i-au trecut peste tapetul care se jupuia, împodobit cu diverse opere de artă de mari dimensiuni și oglinzi supradimensionate, până
când a ajuns în capătul de sus al scării, unde stătea rezemată de perete o fotografie cu Richard și Leo. Era o copie alb-negru a unei poze cu ei doi pe un tractor, iar ea își amintea perfect ziua aceea. Era iulie, o după-amiază toridă de vară, Leo avea vreo patru ani, iar Richard îl pusese pe genunchi ca să poată mișca de volan. Leo plânsese tot timpul, detestând fiecare clipă, iar Richard își pierduse răbdarea cu el și sfârșise prin a-i trage o palmă. Vanessa era însărcinată cu Alice la momentul acela; iar cum Richard muncea la câmp toată ziua, de la cinci dimineața până noaptea, săptămâni întregi, s-a gândit să ducă prânzul în câmp ca
să mănânce împreună când făcea el o pauză. Leo nu voia să meargă și știuse că se va ajunge la plânsete, dar tot s-a dus, pentru că se simțea singură; soarta unei neveste de fermier.
La fel ca ea, Leo ura viața la fermă. Dar, spre deosebire de ea, nu încerca să își ascundă sentimentele. Plângea când cădea, urla dacă îl alerga vreun animal sau dacă se murdărea pe mâini. Cu Alice lucrurile stăteau invers. Cu cât era mai înspăimântătoare experiența, cu atât mai bine. Ea și Richard se adorau, iar Alice plângea dacă tatăl ei pleca într-o aventură fără ea. De cum a învățat să meargă, l-a urmat pretutindeni, întorcându-se acasă după ce hrănise vacile sau reparase un gard stând pe umerii lui acoperită de atât de mult noroi întărit, încât Vanessa abia îi mai vedea fața.
— Gen, tati! Aceasta era vorba ei de câte ori o arunca în aer sau o urca pe un gard, sau peste un șanț, când invariabil cădea și se lovea, iar Vanessa tresărea îngrozită. Dar în câteva clipe se scutura și întindea din nou brațele spre el. Gen, tati!
Vanessa a ajuns la ușa dormitorului ei și s-a oprit, așa cum făcea de fiecare dată, pentru a privi portretul lui Alice. Un tablou pe care îl comandase și în care era fiica ei în rochia roșie de bal, cea pe care o purta în seara în care dispăruse.
— Mami, de ce nu pot să mă îmbrac în salopeta mea? spusese cu voce subțirică.
Vanessa se uitase în ochii verzi ai fetiței care o priveau întrebători în timp ce se apropia de ea, traversând palierul. Alice târa rochia roșie într-o mână și alta din satin albastru în cealaltă și era îmbrăcată într-o salopetă
îmbibată de zăpadă murdară pentru că se jucase pe afară. În jurul gurii avea urme de tort cu ciocolată, iar obrajii și vârfurile degetelor îi erau roșii de la contactul cu căldura din casă. Vanessa a apucat palmele reci ale fiicei sale și le-a strâns între palmele ei, frecându-le una de alta ca să le încălzească. Brățara din argint a lui Alice, pe care i-o cumpărase de Crăciun și de care atârna inițiala „A”, a răsfrânt lumini sclipitoare.
Ajunsă în dormitorul ei, Vanessa s-a apropiat cu pași mici de fereastră și s-a uitat în jos, spre aleea de acces. Sienna îi făcea semn cu mâna de dincolo de geamul mașinii. Vanessa i-a răspuns cu un fluturat de mână, apoi au cotit și au dispărut. Chipul fetei i-a rămas viu în minte.
Atât de mult seamănă cu Alice, și-a zis ea. Atât de mult încât
aproape că era greu de îndurat.
2.
WILLOW
Joi, 21 decembrie 2017
Tocurile cizmelor lui Willow James răsunau zgomotos în timp ce urca treptele din lemn și traversa scena casei de cultură a satului Kingston, locul care găzduise sute de piese de Crăciun, târguri de vară și seri de bingo.
După ce și-a așezat notițele pe pupitru, și-a ascuns la spate mâinile care-i tremurau și a privit în jos la marea de chipuri care o urmăreau cu priviri răbdătoare. Deodată, s-a rușinat de ținuta ei, căci optase pentru o înfățișare mai elegantă decât de obicei: un sacou bleumarin cumpărat de curând și o cămașă albă de la Zara, jeanși strâmți și cizme maro. Își umflase cu uscătorul părul scurt, tuns bob, își dăduse pe buze cu rujul ei preferat Channel, nuanța pielii, și alesese un machiaj fumuriu, în contrast cu ochii ei albaștri ca gheața. Dar acum își făcea griji că avea o înfățișare prea formală. Încercase din răsputeri să nu se îmbrace prea ceremonios la întâlnirile anterioare cu sătenii, pentru a evita o înfățișare corporatistă, dar simțise că prezentarea de astăzi, ultima fiind, necesita o înfățișare mai îngrijită.
Peter, îngrijitorul, îi spusese cu mândrie că pregătise peste o sută de scaune, așteptându-se la o mulțime de participanți și toate se ocupaseră
acum, când intrau încă în sală ultimii sosiți. Un bărbat cu chip de om bun, cu părul alb și ochi zâmbitori, Peter o informase că deținea poziția de îngrijitor de aproape patruzeci de ani.
Așteptând să scadă cacofonia pălăvrăgelilor din sală, a cercetat publicul în căutarea unor chipuri cunoscute și l-a remarcat pe șeful ei, Mike Scott, vorbind la telefon. Clientul lor, Leo Hilton – cu care lucrau de peste un an la planurile de dezvoltare imobiliară în valoare de cinci milioane de lire abia sosea și își croia drum printre scaune pentru a se așeza lângă el. Ca de obicei, Mike era proaspăt bărbierit și purta helanca neagră care îl consacrase, jeanși și un palton lung, negru. Spre deosebire de el, Leo era îmbrăcat într-o jachetă impermeabilă, ghete până la glezne pline de noroi și purta pe cap o șapcă de baseball. De cealaltă parte a lui Leo era un loc gol, pe care Willow presupunea că îl păstra pentru soția
lui, Helen, o femeie tăcută, cu trăsături delicate și o dispoziție nervoasă, care nu se implicase prea mult în proiect și pe care nu o întâlnise decât de câteva ori, în trecere.
Două rânduri mai în spate stăteau iubitul lui Willow, Charlie, și părinții lui, Lydia și John, O priveau sclipind de mândrie în timp ce vorbeau animați cu prietenii și vecinii lor din Kingston, unde locuiau de peste un deceniu. John i-a făcut un semn de încurajare cu ochiul, iar Lydia a fluturat o mână în direcția ei, voioasă.
Într-un final, sala a tăcut, cu excepția unui copil mic care țipa hotărât în spate. Willow a inspirat adânc și s-a silit să zâmbească.
— Bună ziua tuturor și vă mulțumesc că ati venit, a zis ea.
Deși stătea aplecată spre microfon, vocea ei abia a pătruns în spațiul aglomerat.
— Nu te auzim, iubire, a strigat o voce de bărbat din spate, în timp ce sătenii adunați au început să șușotească din nou între ei.
Willow a simțit ca i se aprind obrajii și fluturii din stomac se înmulțesc, i-a aruncat o privire lui Mike, care se uita încruntat la ea din scaunul lui.
A început să umble la microfon, lovind în el fără nici un folos, până
când Leo a urcat în grabă pe scenă, cu smocurile lui de păr blond care îi ieșeau de sub șapcă, și l-a pornit.
— Poftim, a zis el, făcându-i un semn din ochi.
— Ah, mulțumesc, Leo, a spus Willow, iar din microfon a scăpat un cârâit.
A remarcat un șir de femei de vârstă mijlocie așezate aproape de scenă, care îl priveau cu adorație când a sărit de pe scenă și s-a întors la locul lui. În toate întâlnirile pe care le avusese cu el, părea să aibă un efect extraordinar asupra oamenilor, bărbați și femei deopotrivă. Emana farmec, dar nu într-o manieră evidentă; era cald, prietenos și binevoitor, amintindu-și adesea detalii minore despre viața oamenilor. Era deschis în privința propriilor imperfecțiuni – că era haotic, împrăștiat și uituc, dar întotdeauna se străduia să îi ajute pe cei din sat cu problemele lor.
