S-a întors și a pornit-o prin pădure, iar deasupra ei copacii formau un arc. Aceiași frasini pe sub care trebuie să fi trecut Alice în noaptea în care a dispărut, în zilele reci, când bătea vântul, ca ziua aceasta, foșneau întotdeauna, de parcă ar fi murmurat. Încercând să îi spună ceva. De-ar putea să îi întrebe ce văzuseră în noaptea aceea. Unde plecase fiica ei când dispăruse prin zăpada căzută. Probabil au văzut-o când l-a întâlnit pe băiatul vecinilor, Bobby, ultima persoană care a văzut-o pe Alice înainte de a dispărea. Bobby James, chiar și acum, când mintea îi era învăluită într-o ceață permanentă, era un nume și un chip pe care știa că

nu le va uita nicicând.

Ce se întâmplase cu Alice după aceea? Nici acum, aproape cincizeci de ani mai târziu, nu era nici cu un pas mai aproape de dezlegarea misterului. Știa numai ceea ce le spusese băiatul polițiștilor: că fiica ei în vârstă de șase ani fugise după cățelușul ei, spre vechea casă parohială. Și nu mai fusese văzută niciodată.

Vanessa a aruncat o ultimă privire înapoi spre casă, neștiind dacă o va mai vedea vreodată. Își amintea că ședința consiliului de planificare era a doua zi – Leo vorbise despre asta la micul dejun – și dacă primeau acordul, cu siguranță nu mai pierdeau nici o clipă înainte de a începe demolarea.

Privind spre clădirea șubredă scăldată în lumina soarelui de

dimineață, se îndoia că va fi nevoie de multă forță. Nimeni nu mai locuise în casa parohială din noaptea accidentului căruia îi căzuse victimă Alfie James – aceeași noapte în care dispăruse Alice. Asta se întâmpla în urmă cu aproape cincizeci de ani, iar în acest timp casa altădată frumoasă se deteriorase treptat, ajungând într-o stare de completă ruină. Acum nu mai atrăgea decât adolescenți și călători, care aprindeau focuri de tabără în încăperile pustii de la parter și se ghemuiau laolaltă, căci geamurile sparte și ușa fărâmată de la intrare ofereau prea puțină protecție împotriva ploii.

Nici ea nu mai fusese înăuntru de zeci de ani; îi reînvia prea multe amintiri ale unei nopți pe care petrecuse o viață întreagă încercând să o uite. În primii zece ani după dispariția lui Alice, examina în minte fiecare secundă a orelor dinaintea dispariției fiicei sale: ce nu văzuse sau nu remarcase; ce nu făcuse pentru a-și proteja fiica. Încet-încet, ajunsese în pragul nebuniei. Acum nu mai suporta să se gândească la toate lucrurile acelea. Renunțase să se mai tortureze. În schimb, prefera să își amintească

de Alice pe domeniul Conacului Tiselor. În lungile ei plimbări, și-o imagina pe fetița ei înaintea sa, îmbrăcată în paltonașul ei preferat roșu, punând sute de întrebări, râzând, țopăind, alergând. Simțea în străfundul sufletului că Alice trăia încă undeva, într-o altă lume, într-un alt loc. Doar că Vanessei nu i se dădea voie să viziteze acest loc. Încă.

Ar fi trebuit să fie la fel de bucuroasă cum era Leo pentru dărâmarea vechii case parohiale. Casa era o amintire permanentă a celor din familia James, care au intrat în viata lor la sfârșitul Primului Război Mondial și al căror destin s-a împreunat cu al lor în mod fatal de atunci.

Dar, dintr-un motiv sau altul, gândul că locul acesta va fi demolat o întrista și îi era peste putință să înțeleagă de ce. Era o brutală ștampilă

aplicată trecerii timpului, un plasture smuls cu bruschețe, viața care mergea mai departe, în timp ce ea rămânea înghețată în timp.

Ajunsă în partea cealaltă a pădurii, în față i-a apărut Conacul Tiselor, iar Sienna, nepoata ei de șapte ani, s-a repezit spre ea pedalând pe bicicleta ei roșie. Semăna atât de mult cu Alice, încât cu greu putea să

îndure. Nu numai părul lung și blond, ci și temeritatea și curiozitatea ei; sclipirea de neastâmpăr din ochii ei albaștri.

— Bună, bunico, a strigat fata. Te caută tata.

— Chiar așa? a zis Vanessa, prefăcându-se surprinsă. Ai grijă, draga

mea, e gheață. Dar astăzi nu ai ore?

— Ba da, mami se îmbracă, a răspuns fetița, pedalând în jos, pe alee.

Vanessa a scos un oftat greu și deodată a cuprins-o oboseala.

Dându-și seama după greutatea din picioare că probabil a stat prea mult timp afară, s-a întors în casă. După ce a intrat și și-a scos mănușile, l-a auzit pe Leo vorbind la telefon din biroul lui, pe un ton jos.

Traversând întreaga lungime a oglinzii vechi, cu ramă aurită, care fusese coborâtă de pe perete și proptită la picioarele ei, și-a dat seama că

bătrâna cu umerii lăsați, trupul fragil și părul rar și cenușiu era chiar ea.

S-a oprit și s-a întors ca să își studieze reflexia, în ciuda dorinței disperate să facă stânga împrejur.

Nu fusese niciodată o frumusețe clasică, dar se pricepea să pună în valoare ce avea: trăsături fine și un zâmbet larg care reușea întotdeauna să obțină ce își dorea. Înaltă tensiune, așa îi spunea Richard; îi oprea inima în loc, ca un fulger, îi spusese el în seara în care se cunoscuseră.

Întotdeauna fusese înaltă; „Prăjina”, o poreclise tatăl ei, din cauza picioarelor și brațelor prelungi și sărutate de razele soarelui, pe care își amintea bine cum și le încolăcea în jurul trupului lui când o căra în spate, la mare. Interesul pe care i-l arăta, ca unic copil la părinți, îi clădise o încredere în sine de nezdruncinat și îi dăduse un izvor infinit de optimism care nu secase niciodată – până la dispariția lui Alice.

Avusese toată viața părul blond, cu firul gros și lung, dar acum era subțire, aproape alb, și tăiat la nivelul maxilarului, în încercarea de a-i ascunde starea lipsită de consistență. Pielea îi era palidă, aproape transparentă, iar pe sub cămașă i se vedea clavicula. S-a uitat țintă în oglindă și ochii verzi i-au răspuns cu o încruntătura; în tinerețe fuseseră

asemuiți cu niște smaralde sclipitoare, dar acum erau mai tulburi decât sticlele de bere. Bătrânețea este nemiloasă, Vanessa, o avertizase mama ei, dar ca tânără femeie i se păruse că se afla la o distanță ce o plasa într-o altă lume, iar acum, deodată, privind cu tristețe la reflexia ei în oglindă, constata că bătrânețea se afla aici.

— Ședința consiliului de planificare este mâine. Mersi, mda, te anunț

de îndată ce aflăm. Nu, nu prevăd nici un fel de problemă; directorul de planificare are de gând să dea aprobarea, ceea ce înseamnă că este ca și rezolvat.

Vanessa auzea tensiunea din vocea fiului ei prin ușa pe jumătate

deschisă.

A ridicat privirea și a văzut-o, iar în câteva clipe a încheiat convorbirea și a apărut în hol, tulburat și încruntat.

— Te simți bine, mamă? a zis el, rămas un pic fără suflare.

— Mă simt bine, dragule, mulțumesc.

Și-a scos jacheta și a atârnat-o în cuier. Era plin de haine, iar când a agățat-o pe a ei, alta a căzut.

— O să se răstoarne, a oftat ea. Ar fi drăguț dacă Helen ar mai strânge lucrurile din când în când.

— Scuze, mamă, mă ocup eu.

Leo s-a grăbit să ridice haina căzută la picioarele sale.

— Tu ai destule de făcut, i-a zis Vanessa. Nu știu cum te descurci, chiar nu știu.

— Nu-ți face griji pentru mine, mamă, s-a încruntat el ușor. Nu știam unde ai plecat. Ești pe afară de multă vreme. Am mers până la marginea pădurii, dar nu te-am văzut.

Vanessa a ridicat privirea zâmbitoare spre el. Leo era înalt, ca tatăl lui și, în ciuda faptului că se apropia cu mare viteză de șaizeci de ani, avea încă o coamă de păr blond și bogat, care îi cădea acum peste ochii verzi, zâmbitori. Avea frumusețea robustă a lui Richard și pielea lui bronzată, după o viață petrecută afară, dar aici se opreau asemănările dintre tată și fiu. Richard fusese un bărbat extrem de sigur de sine, un taur prost dispus, care ataca viața și pe toți cei care făceau parte din ea fără să îi pese prea mult de haosul pe care îl lăsa în urma lui. Leo, pe de altă parte, era un anxios înnăscut, care își făcea griji în legătură cu ceea ce cred ceilalți despre el – și mai ales tatăl lui – și care punea totul la inimă.

Își petrecuse mai toată viața adultă încercând să curețe starea mizerabilă

în care Richard lăsase afacerea, dar în ultima vreme recunoscuse că

ajunsese la capătul drumului. Singura lor variantă acum era să vândă

totul, ceea ce îl făcea să creadă că dăduse greș.

— Nu voiam decât să fiu singură, a zis Vanessa. Nu trebuie să-ți faci atâtea griji pentru mine. Ai destule pe cap; o să te îmbolnăvești.

— Sunt bine. Am ultima ședință la primărie în dimineața aceasta și voiam să mă asigur că ești bine înainte de a pleca.

Privirea Vanessei a dat ocol holului: cuierul aglomerat, maldărele de ghete pline de noroi, mormanul de lese pentru câine, pălării și mănuși de

pe podeaua murdară, cu plăci de gresie. Leo muncea mereu, fie la fermă, fie în ședințe interminabile cu arhitecții și oficialitățile de la departamentul de urbanistică. Pe când Helen, soția lui, nu părea decât să

se învârtă de colo-colo ziua întreagă, făcându-și simțită prezența, agitându-se pentru lucruri care nu îi reclamau atenția și ignorându-le pe cele care aveau urgentă nevoie de ea. Casa era întotdeauna dezordonată, iar curățenia neglijată. Gătea pentru Sienna, dar rareori pentru Leo și, în vreme ce Sienna era imaculată, Leo arăta mereu neîngrijit. Helen diriguia viața Siennei ca pe o navă militară, dar conacul, casa pe care Vanessa o prețuise toată viața, nu o interesa nici un pic. Pe Vanessa o durea inima să vadă că Helen abia aștepta să scape de casă, probabil pentru a pune mâna pe bani. Parcă invocată de gândurile Vanessei, Helen a apărut în hol, făcând-o să tresară.

— Bună, Vanessa, a zis ea afectuoasă. N-am vrut să te sperii.