— Tessa James, te arestez pentru suspiciunea de ucidere a lui Evelyn Hilton. Nu ești obligată să spui nimic, dar orice spui poate fi folosit ca dovadă în instanță.
— Unde este băiatul? a întrebat unul dintre polițiști, în timp ce colegii lui s-au repezit pe lângă el, în sus pe scări.
— Cu mama lui, a răspuns Tessa încet.
— Avem ordin să îl ducem la tutorele lui, Wilfred Hilton, a zis scurt polițistul.
— Ei bine, nu puteți, a plecat, a răspuns Tessa.
— Când? Știm că fiica ta lucrează la Portsmouth. Cum i-ai trimis copilul atât de repede?
— Nu este nicăieri, a zis un alt polițist, apărut lângă ei, cu suflarea tăiată după ce căutase prin toată casa.
— L-am pus la tren.
— Are șase ani. Polițistul care avea mustață și o respirație ce mirosea a usturoi s-a aplecat spre ea, fixând-o cu privirile. Ne minți, doamnă
James. Este aici, a zis el, iar apoi s-a întors spre celălalt polițist. Du-o la secție, pune-o în celulă în noaptea asta și o voi interoga eu mâine-dimineață. Pot să aștept aici toată noaptea, până apare copilul.
Tessa a simțit că o lasă picioarele de frică și de epuizare când a pășit pentru ceea ce știa că va ultima dată peste pragul casei ei dragi. Era cuvântul doctorului Jenkins împotriva cuvântului ei, iar Wilfred Hilton va face tot ce poate ca să îl sprijine. Nu se va mai întoarce niciodată la
casa parohială.
Alfie a ascultat tăcut și îngrozit cum s-a îndepărtat mașina poliției, ducând-o pe bunica. A rămas în întuneric ore întregi, abia îndrăznind să
respire, auzindu-i pe polițiștii care tunau și fulgerau, strigându-l pe nume, lovind podelele și bătând în pereți, până ce s-a lăsat tăcerea.
Dar Alfie a rămas tăcut, știind datorită micii ferestre din cărămidă
din camera sa secretă că afară era încă parcată o mașină de poliție.
A stat nemișcat în întuneric, gândindu-se la mama lui. În timp ce soarele răsărea, și-a imaginat telegrama pe care o trimisese Baba călătorind pe drumurile pline de hârtoape de la Kingston la Portsmouth și s-a rugat din tot sufletul să poată ajunge la el înainte de lăsarea unei alte nopți lungi și înfricoșătoare.
1.
VANESSA
Joi, 21 decembrie 2017
Vanessa Hilton stătea la liziera care lega Conacul Tiselor de vechea casă parohială și se uita peste câmpuri, la clădirea dărăpănată dinapoia căreia sclipea soarele de dimineață.
Constructorii o înconjuraseră deja cu bandă roșie și albă, iar o macara galbenă imensă era oprită lângă o bilă pentru demolări, așteptând să lovească pereții clădirii de patrimoniu, pe care fiul ei Leo încă nu avea permisiunea de a o demola.
Vedea câțiva bărbați cu căști de protecție pe cap și planșete în mână, care arătau spre acoperiș și se învârteau în jurul casei, în mod evident complotând și plănuindu-i prăbușirea. Casa parohială se găsea în centrul unei zone despre care Leo îi spusese că urma să fie curățată pentru a se construi zece case. Fără îndoială, proiectul ar aduce mulți bani tuturor, dar nu își amintea să îi fi cerut nimeni acordul. Sau poate o făcuseră, iar ea uitase. Ei i se părea că dezvoltatorii imobiliari semănau cu niște rechini care dau târcoale prăzii, atât de evidentă le era disperarea de a scăpa de bătrâna casă.
Vanessa și-a coborât privirile către pantofii de piele neagră prin care pătrunsese apa și și-a dat seama că îi amorțiseră picioarele. Nu purta încălțăminte potrivită pentru o plimbare; nu își amintea de ce ieșise din casă. Poate că ieșise să o vadă pe nepoata ei, Sienna. Poate că dorise să
scape de oamenii din casă care strângeau lucrurile pe care ea le adunase într-o viață.
Obosise să tot încerce să își amintească. Doctorul îi spusese să fie răbdătoare. Că îi va fi mai greu să își amintească nume și cuvinte care îi stau pe vârful limbii, dar că trecutul îndepărtat îi va rămâne perfect păstrat în minte. Lucrurile pe care voia să le uite și le amintea, iar lucrurile pe care voia să și le amintească le uita.
Presupunea că trebuie să fi discutat cu familia ei despre vânzarea Conacului Tiselor, dar nu își amintea conversația, ci numai senzația neplăcută că totul se petrece în jurul ei, ca un val care se îndepărtează și nu îl poți opri. Conversații care îi scăpau de sub control, muncitori de la
firma de transport care veneau și plecau, arhitecți plini de idei care țineau ședințe în bucătărie. Un sentiment de neputință și de neliniște care urca în ea ca o umbră, începându-și fiecare zi cu o stare supărătoare de nesiguranță ce cucerea treptat fiecare părticică a ei astfel încât, până la ora de culcare, abia mai putea respira de teama lucrurilor pe care nu și le mai amintea. Trebuia să plece, știa asta. Dar nu își amintea de ce.
— Mamă! Ești afară?
Îl auzea pe Leo strigând-o, dar a ales să îl ignore. Casa era atât de plină, mai că plesnea de atâta activitate, oamenii se agitau de colo-colo, punând la cale înlăturarea ei. Se simțea ca un păianjen care este luat pe făraș și dat afară, toți politicoși și binevoitori de față cu ea, oferindu-i un șir nesfârșit de cești cu ceai, dar vrând fără nici o îndoială să scape de ea și de lucrurile adunate într-o viață de om cât mai repede și mai eficient. Îl tot întreba pe Leo unde urmau să se mute, dar nu își amintea defel răspunsul.
S-a întors și a pornit-o prin pădure, iar deasupra ei copacii formau un arc. Aceiași frasini pe sub care trebuie să fi trecut Alice în noaptea în care a dispărut, în zilele reci, când bătea vântul, ca ziua aceasta, foșneau întotdeauna, de parcă ar fi murmurat. Încercând să îi spună ceva. De-ar putea să îi întrebe ce văzuseră în noaptea aceea. Unde plecase fiica ei când dispăruse prin zăpada căzută. Probabil au văzut-o când l-a întâlnit pe băiatul vecinilor, Bobby, ultima persoană care a văzut-o pe Alice înainte de a dispărea. Bobby James, chiar și acum, când mintea îi era învăluită într-o ceață permanentă, era un nume și un chip pe care știa că
nu le va uita nicicând.
Ce se întâmplase cu Alice după aceea? Nici acum, aproape cincizeci de ani mai târziu, nu era nici cu un pas mai aproape de dezlegarea misterului. Știa numai ceea ce le spusese băiatul polițiștilor: că fiica ei în vârstă de șase ani fugise după cățelușul ei, spre vechea casă parohială. Și nu mai fusese văzută niciodată.
Vanessa a aruncat o ultimă privire înapoi spre casă, neștiind dacă o va mai vedea vreodată. Își amintea că ședința consiliului de planificare era a doua zi – Leo vorbise despre asta la micul dejun – și dacă primeau acordul, cu siguranță nu mai pierdeau nici o clipă înainte de a începe demolarea.
Privind spre clădirea șubredă scăldată în lumina soarelui de
dimineață, se îndoia că va fi nevoie de multă forță. Nimeni nu mai locuise în casa parohială din noaptea accidentului căruia îi căzuse victimă Alfie James – aceeași noapte în care dispăruse Alice. Asta se întâmpla în urmă cu aproape cincizeci de ani, iar în acest timp casa altădată frumoasă se deteriorase treptat, ajungând într-o stare de completă ruină. Acum nu mai atrăgea decât adolescenți și călători, care aprindeau focuri de tabără în încăperile pustii de la parter și se ghemuiau laolaltă, căci geamurile sparte și ușa fărâmată de la intrare ofereau prea puțină protecție împotriva ploii.
Nici ea nu mai fusese înăuntru de zeci de ani; îi reînvia prea multe amintiri ale unei nopți pe care petrecuse o viață întreagă încercând să o uite. În primii zece ani după dispariția lui Alice, examina în minte fiecare secundă a orelor dinaintea dispariției fiicei sale: ce nu văzuse sau nu remarcase; ce nu făcuse pentru a-și proteja fiica. Încet-încet, ajunsese în pragul nebuniei. Acum nu mai suporta să se gândească la toate lucrurile acelea. Renunțase să se mai tortureze. În schimb, prefera să își amintească
de Alice pe domeniul Conacului Tiselor. În lungile ei plimbări, și-o imagina pe fetița ei înaintea sa, îmbrăcată în paltonașul ei preferat roșu, punând sute de întrebări, râzând, țopăind, alergând. Simțea în străfundul sufletului că Alice trăia încă undeva, într-o altă lume, într-un alt loc. Doar că Vanessei nu i se dădea voie să viziteze acest loc. Încă.
Ar fi trebuit să fie la fel de bucuroasă cum era Leo pentru dărâmarea vechii case parohiale. Casa era o amintire permanentă a celor din familia James, care au intrat în viata lor la sfârșitul Primului Război Mondial și al căror destin s-a împreunat cu al lor în mod fatal de atunci.
Dar, dintr-un motiv sau altul, gândul că locul acesta va fi demolat o întrista și îi era peste putință să înțeleagă de ce. Era o brutală ștampilă
