— Și ce l-au învățat pe doctorul Jenkins la școală? ripostase ea la vorbele lui Wilfred Hilton. Câți copii a adus pe lume? Nu înveți la școală

cum să alini suferința unei mame abia destul de mare ca să aibă un copil, care mai are puțin și moare de durerea facerii. Sau pe una care nu poate scoate copilul pentru că are canalul prea îngust.

— Rușine, doamnă James. Ai vrăjit toate femeile din sat cu limba ta ascuțită. Vreau să plecați de aici mâine.

Traversând casa și urcând scările spre dormitorul lui Evelyn, gândul la tot sângele pierdut era cel care o împingea înainte. Copilul se întorsese, iar Evelyn era probabil slăbită din cauza sângerării, poate chiar incapabilă să mai împingă copilul. Oricare ar fi fost sentimentele ei pentru Wilfred Hilton, Tessa trebuia să încerce să își ajute prietena.

Dar când a pășit în dormitor, nimic nu ar fi putut să o pregătească

pentru scena din fața ei. În cei treizeci de ani de când era moașă nu văzuse niciodată atâta sânge. Cearșafurile albe pe care zăcea și cămașa de noapte ivorie a lui Evelyn erau toate roșii. Evelyn era întinsă în centrul patului cu coloane, palidă și lipsită de viață, cu picioarele în scărițe, iar doctorul se sforța să tragă de picioarele copilului, care avea capul încă

înăuntrul ei.

— Pentru numele Domnului, fă ceva! a strigat doctorul când a zărit-o pe Tessa. Umerii copilului s-au blocat. Nu pot să scot copilul. Am tăiat-o, dar tot nu iese.

Se uita în sus la ea, gâfâind de epuizare, iar sângele i se încleiase pe brațe până la coate.

Tessa s-a repezit la Evelyn și i-a coborât cu grijă picioarele din scărițe. Și-a dat seama văzând cum arată și văzând tot sângele scurs, că

era prea târziu să o mai salveze. Dar picioarele copilului se mișcau; poate că mai era speranță pentru copil. În grabă, a pipăit abdomenul lui Evelyn, căutând umărul copilului și apoi a apăsat pe stomacul ei, deasupra osului pelvian.

— Ce faci? a gâfâit doctorul, cu chipul maroniu și scăldat în sudoare.

— Încerc să disloc umărul copilului, a răspuns Tessa. Ajută-mă să o așez de-a busilea.

Doctorul s-a uitat la ea cu ochii măriți de groază.

— Nici gând! Nu vreau să mai am nimic de-a face cu asta!

Și-a luat geanta și s-a repezit spre ieșire, cu cămașa albă împroșcată

de sângele lui Evelyn.

Tessa l-a privit cum pleacă, știind ce însemna asta: că o va învinui pe ea pentru ceea ce făcuse el, iar munca ei de moașă va lua sfârșit. S-a uitat la Evelyn, apoi la Sally care se făcuse mică în hol și plângea încetișor.

— Ajută-mă! a zis ea scurt, împietrită de teroare. Sally, tu m-ai implorat să vin, te rog, Evelyn are nevoie de tine.

Fata a ridicat ochii spre Tessa, apoi a încuviințat din cap și a făcut câțiva pași spre ea. Împreună au întors-o pe Evelyn, apoi Tessa a pătruns cu o mână în pântecul ei și cu mult efort a întors copilul.

— Împinge, Evelyn, a șoptit în urechea prietenei sale când s-a pornit următorul val de durere.

Evelyn și-a folosit ultimele rămășițe de putere ca să împingă, iar Tessa a tras cu toată forța și copilul a ieșit: o fetiță frumoasă, cu picioare lungi și albe, iar buzele ca bobocii de trandafiri pătate cu albastru.

Au trecut câteva minute lungi în care Sally a plâns cu suspine în colțul camerei, iar Tessa a rămas pe podea, suflând în gura copilului și frecându-i burtica moale, încercând disperată să redea copilului viața.

Într-un final a renunțat și a privit spre Evelyn, care nu mai respira.

Nu și-a dat seama când a intrat Wilfred Hilton în cameră, cu doctorul agitându-se pe urmele lui, dar nu a auzit nici strigăte, nici urlete de furie; a ignorat-o în întregime și s-a apropiat cu pași mici de soția lui, a privit la pielea ei de porțelan, apoi la copilul lipsit de viață, înainte de a trage cearșaful peste fața lui Evelyn. Tessa s-a ridicat nesigură în picioare și a așezat copilul mort în pătuțul de lângă ușă.

— Ce caută aici Tessa James, doctore Jenkins?

— A intrat cu forța, domnule Hilton. Când am plecat, doamna

Hilton și bebelușul erau în viată, a zis doctorul.

— Sally, cheamă poliția, a zis Hilton.

Frica a prins inima Tessei ca într-o gheară. Nu s-a gândit decât la Alfie, rămas singur lângă foc în vechea casă parohială, nepotul pe care Wilfred Hilton îl dezmoștenise și de care ar face orice să se vadă scăpat.

— Rămâi aici, doamnă James! a țipat Hilton, dar ea nu s-a oprit, știind ce avea de făcut. Și-a făcut loc printre cei doi bărbați, a coborât scările în fugă și apoi a traversat în goană aleea de acces. Nu s-a oprit decât la oficiul poștal din Kingston, cu hainele și mâinile încă pătate de sângele lui Evelyn și a compus o telegramă urgentă pentru fiica ei, aflată

la Portsmouth.

Draga mea Bella,

Vinoacasă urgent. Alfie te așteaptă în locul nostru secret. Mama. X

Cu picioare tremurând, se grăbise apoi spre casă, spre vechea casă

parohială și spre Alfie, care dormea dus lângă foc.

Bum, bum, bum. Poliția, deschideți!

— Baba, promite-mi și eu o să te cred, a zis băiatul ridicând spre ea priviri pline de rugăminți.

Tessa a ezitat, temându-se că ar minți dacă ar face promisiunea, dar mai rău, mult mai rău, era să lase un copil de șase ani singur în întuneric zile întregi, cu teama că nu va veni nimeni după el.

— Promit, a zis ea cu fermitate, hotărându-se că dacă Bella nu se va întoarce în sat în cinci zile, să mărturisească poliției unde se află Alfie.

Dacă ar întârzia mai mult ar însemna să îl condamne pe băiat la moarte. Va face tot ce îi stă în puteri să îl țină departe de orfelinatul la care Wilfred Hilton intenționa să îl trimită, dar nu îi va pune viața în primejdie.

S-a aplecat și a prins fața băiatului în palme.

— Alfie, dacă te vede cineva, te vor lua. Iar Wilfred Hilton va avea grijă să-ți schimbe numele, ca mama să nu te mai poată găsi. Aceasta este singura noastră sansă.

Bum, bum, bum.

— Știm că ești acolo, doamnă James. Deschide!

— Dragul meu, trebuie să fii curajos. Ia cheia acum și încuie-te pe dinăuntru. A scos de la gât cheia ornamentată, cu capătul gravat cu o

salcie, și i-a întins-o copilului. Poți să ieși oricând ai nevoie, dar trebuie să

încerci să n-o faci, a adăugat ea cu fermitate.

A început să coboare capacul cămăruței, amintindu-și de ziua în care a descoperit-o. Avea de gând să lustruiască scările din mahon închis la culoare și le șlefuia, apăsând cu putere treapta de sus, când a auzit un clichet și zgomotul declanșării unui arc. Luase lumânarea și intrase. Era un spațiu mic, abia dacă aveai loc să te întinzi, dar dintr-un motiv sau altul nu dădea senzația de claustrare. La capăt era o ferestruică, făcută

din cărămizi de sticlă albastră, de aceeași nuanță pătrunzătoare ca ochii lui Alfie și ai Bellei, iar camera dădea impresia unei căsuțe în copac, a unei vizuini sau a unui adăpost. Se gândise de îndată că în meseria ei s-ar putea dovedi util pentru femeile care aveau nevoie de un loc unde să se ascundă în timp ce corpul lor își revenea după ravagiile nașterii sau pierderii sarcinii. Care nu suportau ideea de a se întoarce acasă la familiile făcute de rușine sau la soții violenți.