Sienna a pornit țopăind pe lângă Helen care urma indicatoarele spre salonul în care se afla Vanessa.
— S-ar putea ca bunica să-ți spună din nou Alice, scumpa mea; este foarte confuză acum. O să te supere?
— Nu mă deranjează, a zis Sienna veselă. Dacă asta o face fericită.
Helen a zâmbit, coborându-și privirea spre fiica ei. Nici acum nu-i venea să creadă că o avea din nou alături. Acum, fiecare secundă
petrecută împreună era ca un dar. Ca și cum ar fi renăscut. Fusese aproape de a îmbrățișa o viață ca a Vanessei, distrusă de suferință și durere. Gândul la ce ar fi putut fi o îngrozea.
În sfârșit, au ajuns în fața rezervei Vanessei și a bătut la ușă.
— Intră! s-a auzit slab vocea Vanessei.
Helen a deschis ușa cu grijă. Vanessa stătea în capul oaselor în pat, arătând mult mai rău decât se aștepta. Avea un furtun cu oxigen în nas,
iar fața îi căpătase o paloare cadaverică. Pe Helen o îngrijora reacția Siennei, dar fata s-a repezit spre pat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Bunico, a zis ea, înconjurându-i gâtul cu brațele.
Helen i-a ridicat încet brațul în ghips și i l-a așezat pe umărul bunicii.
— Ai grijă cu ghipsul, draga mea.
Vanessa s-a lăsat pe spate și a privit-o pe fetiță.
— Mi-a fost dor de tine. Nu te-am găsit nicăieri.
— Știu. Am rămas încuiată în ascunzătoarea din casa parohială, dar m-au salvat.
Sienna și-a trecut degetele prin părul bunicii sale.
— Am fost foarte îngrijorată pentru tine, Alice, draga mea. Nu știam unde ești.
Pe obrazul Vanessei s-a rostogolit o lacrimă. Sienna a zâmbit către Helen și i-a făcut un semn cu ochiul. Înțelegea foarte bine.
— Acum sunt bine, mami. Totul va fi bine. Nu trebuie să-ți mai faci griji pentru mine. Sunt în siguranță.
Helen a întors capul, ca să n-o vadă Sienna plângând. Empatia și înțelepciunea fetiței sale o copleșeau.
Vanessa a început să ațipească, agățată de mâna Siennei.
— Dormi acum, mami. Te iubesc.
— Si eu te iubesc, Alice. Te iubesc atât de mult!
Luptându-se cu lacrimile, Helen a privit-o pe Vanessa adormind, apoi a întins o mâna spre Sienna. Fetița a sărutat-o pe iubita ei bunică, apoi a sărit jos din pat.
Helen a luat-o de mână și au părăsit camera cu pași mici. Nu s-a uitat înapoi, ci a traversat înapoi coridorul, mergând spre fratele ei.
EPILOG.
Ianuarie 1945
Draga mea Bella,
Când vei citi această scrisoare, eu voi fi deja declarată vinovată de omor șivoi avea de înfruntat o condamnare pe viață.
Dar am știut de îndată ce am fost acuzată de această crimă de care nu mă facvinovată că nu pot depune mărturie. A mă supune interogatoriului în instanță arînsemna să fac un jurământ să spun adevărul și numai adevărul.
Fără îndoială, aș fi silită să răspund la întrebări despre femeile pe care suntmândră să le fi salvat de-a lungul vieții mele de moașă. Femei care mi-au povestitdespre felul în care soții lor le-au silit să întrețină relații cu ei la numai câteva ziledupă naștere. Despre faptul că nu erau destul de înzdrăvenite pentru a purta înpântece un alt copil. Fete prea tinere ca să nască, siluite de frați sau tați și carem-au implorat să nu dezvălui nimănui rușinea suferită. Fete pe care le-am ajutatdându-le copiii unor femei care își doreau copii, dar nu îi puteau avea.
Le-am promis acestor femei și fete că le voi păzi secretele, cu riscul viețiimele. Unele s-au aflat probabil în instanță, alături de mine, stând lângă soții lor,care le-ar fi bătut sau chiar le-ar fi omorât dacă aș fi vorbit despre adevărul lor.
Îmi pare foarte rău pentru ce înseamnă decizia mea pentru tine și Alfie. Că
nu pot depune mărturie în instanță și nu pot spune lumii că o iubeam pe EvelynHilton, că nu aș tăia niciodată o femeie așa cum a făcut-o doctorul Jenkins.
Noaptea aceea va fi pe vecie întipărită în mintea mea, oricât aș încerca să uit. Amăcelărit trupul delicat al lui Evelyn, a privat copilul de oxigen, apoi, când și-adat seama ce-a făcut, a trimis-o pe Sally la casa parohială să mă cheme. A plecat și m-a lăsat acolo să mă uit la ei cum își dau sufletul și să cadă vina asupra mea.
Ziua aceea a fost cea mai rea din viața mea. A fost ziua în care Wilfred mi-aspus că Elifusese ucis, a fost ziuaîncare tu ai pierdut iubirea vieții tale, iar Alfieși-a pierdut tatăl.
Și a fost ultima mea zi ca moașă.
Dar nu mă tem. Sunt recunoscătoare. Iubesc meseria pe care am făcut-otoată viața. Cea mai mare onoare a fost să îți fiu ție mamă și bunică lui Alfie.
Să nu fii tristă, iubirea mea. Tu faci parte dinfamiliaJames. Noi nu suntemvictime, suntem oameni liberi. Sunt liniștită știind că am ajutat la crearea uneilumi de care putem fi mândri și că mi-am ținut cuvântul dat.
Le-am spus acelor femei că le voi duce secretele în mormânt.
