Când s-a întors să plece, s-a auzit un zgomot teribil de prăbușire.
— Ce-a fost asta? a tresărit ea.
— A început demolarea. Dezvoltatorii vor să termine cât mai repede, a zis Helen.
— Leo nu i-a putut opri? Nu putem permite demolarea cât timp o căutăm pe Sienna.
— Nu depinde de noi; nu mai este pământul nostru. Actele s-au întocmit, s-au semnat, totul s-a sfârșit. În plus, Leo se bucură.
— De ce se bucură? Helen?
Vanessa a fost nevoită să strige ca să se facă auzită peste zgomotul demolării.
— Se bucură că este dărâmată casa parohială. Aștepta cu disperare să fie excavat cimitirul.
— De ce? De ce vrea să scape de cimitir? Ce tot spui? Pentru numele lui Dumnezeu, Helen, spune-mi! a exclamat Vanessa, apucând-o pe Helen de umeri.
Helen a aruncat o privire spre casă, în timp ce imensa bilă de oțel izbea într-un perete, apoi a privit-o pe Vanessa cu ochii ei albaștri, pătrunzători.
— Pentru că acolo a îngropat-o pe Alice.
38.
Willow
Vineri, 22 decembrie 2017
Mâna lui Willow tremura când s-a întins spre soneria de la intrarea în Căsuța Tiselor.
Călătorise tocmai până la un vechi sanatoriu din Portsmouth pentru a da de o femeie care se ascundea în văzul tuturor.
Dorothy Novell a deschis ușa cu un zâmbet pe chip, iar Willow aștepta cu inima cât un purice de emoție.
— Bună, Dorothy. Îmi pare rău că am apărut așa, pe neașteptate, dar mă întrebam dacă putem sta de vorbă.
— Mă tem că nu este un moment bun. Pot să te sun eu mai târziu?
— De fapt, este vorba de ceva important. Despre mătușa mea vreau să vorbim, Helen Hilton – fiica ta adoptivă, dacă nu mă înșel.
Dorothy a oftat. Willow auzea loviturile bilei de oțel în depărtare.
Dacă zgomotul era atât de puternic de la această distanță, în apropiere trebuia să fie asurzitor.
— Promit să nu dureze mult.
— Cine este, dragă? a zis Peter, apărut în spatele lui Dorothy.
— Este Willow, de la Sussex Architects. Vrea să vorbim despre Helen.
— Helen? a zis Peter, încruntându-se.
Fuseseră oameni atât de calzi în dimineața aceea; Peter se oferise să
așeze scaunele și întotdeauna făcea tot ce putea ca să ajute, dar acum arătau diferit amândoi. Peter se uita urât la ea prin mica deschizătură, iar Dorothy pusese un picior ferm în ușă.
— Chiar nu este un moment bun, Willow, suntem foarte supărați în legătură cu dispariția Siennei. Am putea sta de vorbă mâine?
— Îmi pare rău că trebuie să insist, a zis Willow, dar tatăl meu, Bobby James, se află într-o celulă, acuzat de răpirea Siennei și trebuie să
mă ajutați.
Dorothy a deschis ușa mai larg.
— Prea bine. Să mergem în seră.
Willow a urmat-o de-a lungul holului, spre capătul îndepărtat al
casei. Știa de ce este condusă în direcția aceea, departe de orice semn al existenței Siennei. Știa că fetița se afiă undeva, în casă; nu trebuia decât să
o găsească.
Dorothy a aprins o lampă, și-a încrucișat brațele și a privit-o fix.
Geamul care înconjura sera era destul de gros, dar și aici se auzea zgomotul demolării casei parohiale.
— După cum știi, am încercat să dau de urma mătușii mele și astăzi am aflat că tu ai adoptat-o când avea șase ani. După ce a fost la sanatoriu.
— Da, asa este.
