Când a luat ceaiul fără nici un cuvânt, lui Willow i s-a părut că ochii lui Helen scânteiază de lacrimi care îi făceau și mai albaștri.

Mike a apărut deodată în dreptul ei și a zâmbit înspre Helen.

— Scuzați-mă că vă deranjez. Willow, au sunat dezvoltatorii.

Trebuie să ne întâlnim cu ei pentru niște semnături astăzi, așa că îi duc pe Leo și Helen la birou acum. Te poți ocupa tu de tot aici?

Willow a râs la auzul cererii venite de la șeful ei, înainte de a-si da seama că vorbea serios și intenționa să o lase singură în groapa leilor.

— Păi... sunt mulți oameni aici, Mike, a zis ea, încercând să

depășească șocul, în timp ce Helen i-a aruncat un zâmbet nervos și s-a îndreptat spre soțul ei.

— Știu, dar Leo pleacă din țară mâine și trebuie să discute o altă

propunere cu noi. Lucru care ți se datorează în întregime. I-ai făcut pe toți să îți mănânce din palmă, Willow. Nici nu aș fi putut spera la un rezultat mai bun. Și nu-ți face griji, Kellie vine încoace să te ajute să duci macheta înapoi la birou.

Willow a văzut că Leo și Helen păreau să aibă un schimb de cuvinte, după care Helen s-a întors cu spatele și a plecat. Distrasă de supărarea vizibilă a lui Helen, Willow a încercat să se concentreze la ce spunea Mike.

— Kellie? Dar ea are deja destule de făcut. Nu-i nimic; este Charlie aici, mă ajută el.

Și-o imagina pe Kellie, șefa lor de birou slobodă la gură, cum înjura de mama focului la primirea telefonului din partea lui Mike, care îi cerea să pornească spre Kingston, în loc să se ducă acasă la copiii ei.

— Willow, scuză-mă că vă întrerup, pot să ți-o prezint pe soția mea, Dorothy?

Și-a luat ochii de la Mike și l-a văzut lângă ea pe Peter, lângă o femeie care părea să aibă peste șaptezeci de ani. Avea ochi blânzi și zâmbitori, părul încărunțit tuns scurt și elegant și purta un pulover bej din cașmir și un palton gri, din lână.

— Bună ziua, a zis Willow afectuoasă, încruntându-se în timp ce Mike îl conducea pe Leo spre ieșire.

Leo s-a întors și a fluturat o mână înspre ea voios, în mod clar nedându-și seama de dificultatea în care se găsea ea.

— Felicitări pentru prezentare, a zis Dorothy. Ai reușit de minune să

ne liniștești temerile.

Willow a remarcat că a aruncat o privire spre ușă în clipa în care ieșea Helen.

Dintr-un motiv pe care nu îl înțelegea, supărarea lui Helen și comentariul lui Mike, cum că întregul sat îi mânca din palmă, o tulburase. Privind în jur, la încăperea aglomerată, a început să o cuprindă

panica, de parcă toți știau ceva ce ei îi scăpa. Ceva se schimbase și în atitudinea lui Mike; dispăruse căldura, fațada se topise acum, când simțea că afacerea era ca și încheiată.

— Willow? Te simți bine? a zis Peter, readucându-i atenția asupra lor.

— Da, iertați-mă, mă bucur să te cunosc, Dorothy, a zis Willow luându-i mâna și scuturându-i-o.

— Și eu mă bucur să te cunosc, Willow. Locuim în sat de peste cincizeci de ani și îi cunoaștem bine pe cei din familia Hilton, așa că nu am vrut să fim o pacoste. Dar a fost greu să ne amuțim temerea că

planurile acestea vor avea un impact atât de mare. Cred că a ajutat faptul că socrii tăi sunt de aici, din sat, și s-au pus chezași pentru tine.

Atentă încă la ușa pe care ieșeau Leo și Mike, Willow a întors în sfârșit privirile spre Dorothy. A simțit cum o cuprinde un sentiment uriaș

de protecție față de familia lui Charlie și o împunsătură de paranoia, la gândul că fusese folosită de Mike.

— Vedeți, nu suntem căsătoriți încă, dar familia prietenului meu m-a susținut mult.

— Charlie este un băiat minunat; nu-l lăsa să îți scape! a zis Dorothy, privind către soțul ei, care a luat o înghițitură mare din plăcinta cu carne și a încuviințat din cap cu entuziasm.

Dorothy îi părea o fire dominatoare; în mod vădit, reprezentau cazul acela în care o soție fericita înseamnă o viața conjugală fericită.

— Am vrut însă să te întreb ceva, a continuat ea. Ne întrebam ce s-a întâmplat cu cimitirul de la casa parohială.

Willow a simțit cum i se strânge stomacul.

— Cimitirul? a întrebat ea, încercând să nu își arate surprinderea.

— Da, noi locuim la Căsuța Tiselor, după cum știi, iar de la etaj se vede casa parohială și am observat că de curând cimitirul a fost acoperit cu gazon. Când l-a evacuat Leo?

Dorothy o privea țintă, așteptând un răspuns, iar pe buza de jos îi rămăsese în echilibru o firimitură de aluat.

— Hmm, a făcut Willow, trăgând de timp și simțind că ritmul inimii îi accelerează. Cred că s-a ocupat de asta înainte de a ne coopta pe noi.

— Înțeleg. Am crezut că va fi un proces îndelungat, dar se pare că

nu. Nu sunt sigură că era un cimitir oficial, dar sunt sigură că erau câteva morminte, totuși. Poate mai degrabă un monument comemorativ.

Willow s-a silit să zâmbească, dar temerile îi sporeau cu fiecare secundă.

— Noi ne bucurăm că ești și tu implicată în proiect, a continuat Dorothy. Cred că exista un sentiment general de neîncredere până la venirea ta, dar ai ilustrat atât de încântător viitorul, încât ai câștigat întreaga comunitate de partea ta de una singură. Vreau să spun că este foarte bine când cineva scoate în evidență părțile bune, că vor fi mai mulți bani pentru comunitate, mai multe cheltuieli cu construcția de drumuri, toată falsa exaltare, dar până nu vezi ceva tangibil, cum este

macheta de acolo și planurile care sunt înaintate consiliului, este greu de crezut că nu va fi mai rău decât este acum.

Willow și-a dat seama că un alt cuplu se apropiase de ea, așteptând să termine discuția cu Peter și Dorothy.

— Bună, Willow, scuze că am intervenit, dar ne întrebam dacă ai putea să ne explici configurația bibliotecii.

— Desigur. Te rog să mă scuzi, Dorothy, a zis Willow întorcându-și atenția spre macheta complexului Parcul Tiselor, despre care îi vorbise Dorothy.

Atenția întregii audiențe părea să fie concentrată asupra instalației din carton, construcția pentru care se luptase un an întreg, punându-și cariera în joc. I-ai făcut pe toți să-ți mănânce din palmă. Cuvintele lui Mike, deși măgulitoare la suprafață, emanau un aer de aroganță, erau lipsite de respect față de ea și de oamenii care își puseseră încrederea în ea. Simțea că valul de căldură care îi urca pe spate și pe ceafă se întețea.

Întorcându-și atenția spre machetă, au început să îi revină în minte unele discuții cu șeful ei, care o neliniștiseră la timpul acela; când îi ceruse să facă lucruri care nu erau strict etice. El o prezentase ca pe o ajustare de perspectivă, folosirea de strategii pentru a promova interesul clientului, respingerea slăbiciunii, înțelegerea naturii jocului. Iar ea acceptase, în ideea de a face orice era necesar pentru a primi autorizația de construcție și a încheia afacerea. Pentru a fi luată în serios într-o lume dominată de bărbați.

În vreme ce studia din priviri macheta, înconjurată acum de vreo douăzeci de persoane care țineau în mâini plăcinte cu carne și băuturi fierbinți, o mare de chipuri se uita spre ea așteptând să spună ceva. A coborât privirile spre clădiri și și-a imaginat cum începe să ningă.

Încet-încet, figurinele din carton care intrau și ieșeau din bibliotecă și din centrul comunitar au pornit să se miște și, în cealaltă parte a domeniului, a ieșit din Conacul Tiselor o siluetă mică, îmbrăcată într-o rochie roșie.

Willow a privit ca vrăjită silueta care lăsa urme minuscule în zăpada proaspăt căzută și se îndrepta spre stejarul cel mare unde tatăl lui Willow se întâlnise cu Alice Hilton în ajunul Anului Nou 1969.

Zăngănitul de cești și farfurii și zumzetul discuțiilor din jur s-au topit într-o tăcere înăbușită, în timp ce Willow privea la figurina minusculă care ajungea la marginea pădurii apoi dispărea, iar răsuflarea