Avea nevoie de o tunsoare, iar hainele lui erau de multe ori jerpelite, dar arăta extrem de bine și îi amintea lui Willow de cowboy-ii din westernurile pe care le urmărea tatăl ei. Leo era „bărbat din cap până-n picioare”, cum spunea mama ei despre bărbații duri de la televizor, iar
Sienna își adora tatăl în mod evident, deși Leo nu părea să fie fermecat de ea. Nu era răutăcios, dar dacă i se urca pe genunchi în timpul unei ședințe și punea întrebări, rareori îi răspundea, sau dacă venea după el în vizitele lor pe șantier, îi spunea să dea fuga înapoi în casă. Dar ce știa ea?
si-a zis Willow. Relația cu tatăl ei nu avea sanse să câștige nici un premiu, așa că nu prea avea experiență în domeniu.
Willow a respirat adânc și a început din nou discursul.
— Buna dimineața și vă mulțumesc tuturor că ați ieșit din casă în această dimineață friguroasă de decembrie. Vocea îi bubuia, căci microfonul prinsese în sfârșit viață. Este o dovadă a minunatului spirit comunitar de care se bucură Kingston, un loc cu care m-am familiarizat în ultimul an, că atât de mulți dintre dumneavoastră s-au aventurat până
aici pentru a afla modelul final al acestei propuneri imobiliare, care va fi prezentat mâine departamentului de planificare urbană.
A mai inspirat o dată și s-a uitat în jur, prinzând privirile câtorva localnici alături de care lucrase în ultimul an: ascultându-i și calmându-le grijile privitoare la traficul crescut pe care îl va aduce construcția planificată; întâlnindu-se cu ei la o cafea pentru a le domoli temerile în privința pierderii casei de cultură; și răspunzându-le la întrebări despre proiectul care urma să fie înaintat funcționarilor de la biroul de conservare din Brighton – cu care construise o relație puternică, de încredere – pentru a se ajunge la diferite compromisuri care să îi mulțumească pe toți cei implicați.
— Acum, ajunși la finalul acestui proces, sper că știți cât suntem de recunoscători fiecăruia dintre dumneavoastră care ne-a abordat, care a lucrat alături de noi și a susținut viziunea pe care o avem noi, cei de la Sussex Architects, alături de domnul Leo Hilton, pentru acest proiect sustenabil, reciproc benefic și provocator pentru Kingston. Știu că mulți dintre dumneavoastră sunteți foarte întristați de perspectiva de a înlocui această frumoasă casă de cultură și casa parohială, pe care le iubiți atât de mult. Dar vă asigur că v-am ascultat cu atenție și astăzi am vrea să vă
prezentăm noul centru comunitar, care include o bibliotecă, și despre care sperăm că va deveni inima satului.
S-a întors spre ecranul proiectorului și le-a arătat prima imagine. Îi luase numai o lună să execute întregul proiect, alcătuit din zece case independente și un hub comunitar, cum îi plăcea lui Mike să îl numească.
Dar urmaseră douăsprezece luni de luptă pentru a ajunge unde se afla acum: adunase semnături, alcătuise rapoarte, convinsese diverși consultanți să aprobe planurile și – cel mai dificil dintre toate – îi înduplecase pe localnici să nu se opună cererii de planificare ce urma să
fie depusă în numai douăzeci și patru de ore.
— Poate cineva să stingă luminile? Mulțumesc, Peter... eroul meu! a zis Willow când Peter i-a făcut un semn de aprobare din celălalt capăt al sălii și i-a cufundat pe toți în întuneric. Va trebui să îți fac cadou de Crăciun o capă, a adăugat ea, iar publicul a chicotit a apreciere.
Când a început să explice imaginile proiectate pe ecran – primele schițe ale proiectului, pe o pagină intitulată „Parcul Tiselor: o viziune realizată” –, a simțit că se întoarce în timp în ziua în care Mike a chemat-o în biroul lui și a anunțat-o că urma să primească primul proiect de anvergură pe care să îl conducă. După aproape cinci ani în care încercase să dovedească ce poate, în care le desenase schițele altor arhitecți, în care rămăsese mereu la birou, rareori invitată în vizite pe șantier sau la ședințele consiliului de planificare, ani în care dorise cu disperare să
creeze propriile spații și nu i se dăduse ocazia, i se punea în mână un proiect de cinci milioane de lire pe care să îl pornească de la zero.
— Nu va fi o sarcină ușoară, Willow, îi spusese Mike, aplecându-se spre ea. Nu doar că demolăm un conac georgian de pe lista monumentelor, pentru a face loc unor locuințe noi, dar va trebui să
dispară și casa parohială și casa de cultură, pentru a putea construi infrastructura rutieră. Lovise cu stiloul în agendă până ce hârtia începuse să se rupă. Casa aceasta este importantă pentru zona de conservare, dar ne blochează întregul șantier; nu putem construi în jurul ei. Este o vilă
mare și iubită de cei din sat, așa că trebuie să proiectezi noul ansamblu în așa fel încât să arate mai bine decât clădirea actuala. Apoi trebuie să
găsim un consultant pe probleme de conservare care să spună că
proiectul sporește și conservă zona, cât și mai mulți specialiști de mediu care să declare că totul va fi verde.
În timp ce el vorbea, a început să își dea seama că această casă pe care i-o descria, cea care forma miezul proiectului, îi părea înspăimântător de cunoscută. Foarte repede bucuria ei s-a preschimbat în teamă și o senzație de arsură i s-a întins în sus, pe ceafă.
— Esențial este – și aici simțim că vei putea arăta de ce ești capabilă –
să obținem din partea localnicilor declarația că această clădire are un aspect foarte urât. Pe lângă asta, desigur, va trebui să găsești un inginer de structuri care să spună că mai are puțin și se prăbușește, ceea ce nu va fi ușor.
— Vorbiți despre Conacul Tiselor? spusese ea, făcând ochii mari.
— Ah, bun, îl știi. Așadar, îți dai seama cu ce ne confruntăm, continuase el trecându-și mâinile prin bretonul neglijent și lăsându-se pe spate în scaun.
— De ce vrea Leo Hilton să îl dărâme? Este în familia lor de generații întregi. Mama lui mai este în viață? întrebase Willow, încercând să își ascundă surprinderea.
Mike s-a încruntat.
— Cred că mama lui Leo Hilton nu face parte dintre lucrurile de care trebuie să ne ocupăm în acest moment. Spunea că nu s-a simțit bine în ultima vreme și că are împuternicire, ceea ce este tot ce contează. Am impresia că știi familia, așa este?
— Ah, nu. Nu. Părinții prietenului meu locuiesc în Kingston și au menționat Conacul Tiselor. Familia Hilton este bine cunoscută acolo, adăugase ea, îmbujorându-se.
— Este grozav dacă socrii tăi locuiesc în Kingston; ne pot ajuta atrăgând susținători printre localnici. Dar dacă proiectul acesta îți creează probleme, i-l pot oferi lui Jim. Am crezut că vei fi în culmea fericirii.
Îi stătuse pe limbă să întrebe dacă urma să fie demolată și casa parohială, căminul tatălui ei în primii lui treisprezece ani de viață, dar ar fi stârnit prea multe suspiciuni. Va afla în scurtă vreme. S-a întrebat o clipă dacă Leo Hilton ceruse să se ocupe ea în mod special. Dar nu era sigură nici că știa de existența ei, ca să nu mai spunem că ar ști unde lucrează. Și, chiar dacă ar ști, nu ar căuta să o scoată în față; dimpotrivă.
În timp ce șeful ei o privea țintă, cu ochi mijiți și bătând darabana cu degetele pe scaunul lui, fiecare fibră din corpul ei tânjea să îi spună că nu o putea face. Gândurile i-au gonit către situația care i se prezenta: șansa de a-și demonstra puterile, după ani de învățătură și de datorii acumulate în facultate. Când își luase în cele din urmă atestatul de arhitect RIBA1, făcuse tot ce ținea de ea să fie luată în serios într-o 1 Institutul Regal al Arhitecților Britaniei
industrie dominată de bărbați. Acum, deodată, un proiect la care nu putea decât să viseze la începutul carierei i se oferea pe tavă, dar cu inconvenientul că trebuia să lucreze împreună cu cei din familia Hilton –
familia care îi distrusese viața tatălui ei.
— Sunt în culmea fericirii, îți mulțumesc, Mike, spusese într-un sfârșit. Cred că sunt un pic copleșită. Vine pe neașteptate.
— Corect, mormăi el, încruntat. Ei bine, nu ar trebui să fie atât de neașteptat. Ai muncit din greu, Willow, iar noi credem că ești pregătită, dar dacă nu crezi că faci față, trebuie să știu acum.
— Sigur că sunt pregătită, răspunsese Willow, alungând din minte discuția pe care va trebui să o poarte cu tatăl ei.
O discuție pe care, deși trecuse un an de atunci, tot nu o purtase – o discuție pe care acum, când proiectul se afla aproape de încheiere, spera să o evite în totalitate.
Deși reușise să și-l alunge din minte pe tatăl ei, o altă persoană se furișase în locul lui.
Marele mister nerezolvat al dispariției lui Alice Hilton, așa îl numeau ziarele. Alice, sora în vârstă de șapte ani a lui Leo Hilton, care dispăruse de la petrecerea de Revelion din Conacul Tiselor. O fetiță care își căuta cățelușul prin zăpadă, înainte de a se pierde în noapte, se întâlnise din întâmplare cu un flăcău pe nume Bobby James – tatăl lui Willow.
