să mănânce împreună când făcea el o pauză. Leo nu voia să meargă și știuse că se va ajunge la plânsete, dar tot s-a dus, pentru că se simțea singură; soarta unei neveste de fermier.

La fel ca ea, Leo ura viața la fermă. Dar, spre deosebire de ea, nu încerca să își ascundă sentimentele. Plângea când cădea, urla dacă îl alerga vreun animal sau dacă se murdărea pe mâini. Cu Alice lucrurile stăteau invers. Cu cât era mai înspăimântătoare experiența, cu atât mai bine. Ea și Richard se adorau, iar Alice plângea dacă tatăl ei pleca într-o aventură fără ea. De cum a învățat să meargă, l-a urmat pretutindeni, întorcându-se acasă după ce hrănise vacile sau reparase un gard stând pe umerii lui acoperită de atât de mult noroi întărit, încât Vanessa abia îi mai vedea fața.

— Gen, tati! Aceasta era vorba ei de câte ori o arunca în aer sau o urca pe un gard, sau peste un șanț, când invariabil cădea și se lovea, iar Vanessa tresărea îngrozită. Dar în câteva clipe se scutura și întindea din nou brațele spre el. Gen, tati!

Vanessa a ajuns la ușa dormitorului ei și s-a oprit, așa cum făcea de fiecare dată, pentru a privi portretul lui Alice. Un tablou pe care îl comandase și în care era fiica ei în rochia roșie de bal, cea pe care o purta în seara în care dispăruse.

— Mami, de ce nu pot să mă îmbrac în salopeta mea? spusese cu voce subțirică.

Vanessa se uitase în ochii verzi ai fetiței care o priveau întrebători în timp ce se apropia de ea, traversând palierul. Alice târa rochia roșie într-o mână și alta din satin albastru în cealaltă și era îmbrăcată într-o salopetă

îmbibată de zăpadă murdară pentru că se jucase pe afară. În jurul gurii avea urme de tort cu ciocolată, iar obrajii și vârfurile degetelor îi erau roșii de la contactul cu căldura din casă. Vanessa a apucat palmele reci ale fiicei sale și le-a strâns între palmele ei, frecându-le una de alta ca să le încălzească. Brățara din argint a lui Alice, pe care i-o cumpărase de Crăciun și de care atârna inițiala „A”, a răsfrânt lumini sclipitoare.

Ajunsă în dormitorul ei, Vanessa s-a apropiat cu pași mici de fereastră și s-a uitat în jos, spre aleea de acces. Sienna îi făcea semn cu mâna de dincolo de geamul mașinii. Vanessa i-a răspuns cu un fluturat de mână, apoi au cotit și au dispărut. Chipul fetei i-a rămas viu în minte.

Atât de mult seamănă cu Alice, și-a zis ea. Atât de mult încât

aproape că era greu de îndurat.

2.

WILLOW

Joi, 21 decembrie 2017

Tocurile cizmelor lui Willow James răsunau zgomotos în timp ce urca treptele din lemn și traversa scena casei de cultură a satului Kingston, locul care găzduise sute de piese de Crăciun, târguri de vară și seri de bingo.

După ce și-a așezat notițele pe pupitru, și-a ascuns la spate mâinile care-i tremurau și a privit în jos la marea de chipuri care o urmăreau cu priviri răbdătoare. Deodată, s-a rușinat de ținuta ei, căci optase pentru o înfățișare mai elegantă decât de obicei: un sacou bleumarin cumpărat de curând și o cămașă albă de la Zara, jeanși strâmți și cizme maro. Își umflase cu uscătorul părul scurt, tuns bob, își dăduse pe buze cu rujul ei preferat Channel, nuanța pielii, și alesese un machiaj fumuriu, în contrast cu ochii ei albaștri ca gheața. Dar acum își făcea griji că avea o înfățișare prea formală. Încercase din răsputeri să nu se îmbrace prea ceremonios la întâlnirile anterioare cu sătenii, pentru a evita o înfățișare corporatistă, dar simțise că prezentarea de astăzi, ultima fiind, necesita o înfățișare mai îngrijită.

Peter, îngrijitorul, îi spusese cu mândrie că pregătise peste o sută de scaune, așteptându-se la o mulțime de participanți și toate se ocupaseră

acum, când intrau încă în sală ultimii sosiți. Un bărbat cu chip de om bun, cu părul alb și ochi zâmbitori, Peter o informase că deținea poziția de îngrijitor de aproape patruzeci de ani.

Așteptând să scadă cacofonia pălăvrăgelilor din sală, a cercetat publicul în căutarea unor chipuri cunoscute și l-a remarcat pe șeful ei, Mike Scott, vorbind la telefon. Clientul lor, Leo Hilton – cu care lucrau de peste un an la planurile de dezvoltare imobiliară în valoare de cinci milioane de lire abia sosea și își croia drum printre scaune pentru a se așeza lângă el. Ca de obicei, Mike era proaspăt bărbierit și purta helanca neagră care îl consacrase, jeanși și un palton lung, negru. Spre deosebire de el, Leo era îmbrăcat într-o jachetă impermeabilă, ghete până la glezne pline de noroi și purta pe cap o șapcă de baseball. De cealaltă parte a lui Leo era un loc gol, pe care Willow presupunea că îl păstra pentru soția

lui, Helen, o femeie tăcută, cu trăsături delicate și o dispoziție nervoasă, care nu se implicase prea mult în proiect și pe care nu o întâlnise decât de câteva ori, în trecere.

Două rânduri mai în spate stăteau iubitul lui Willow, Charlie, și părinții lui, Lydia și John, O priveau sclipind de mândrie în timp ce vorbeau animați cu prietenii și vecinii lor din Kingston, unde locuiau de peste un deceniu. John i-a făcut un semn de încurajare cu ochiul, iar Lydia a fluturat o mână în direcția ei, voioasă.

Într-un final, sala a tăcut, cu excepția unui copil mic care țipa hotărât în spate. Willow a inspirat adânc și s-a silit să zâmbească.

— Bună ziua tuturor și vă mulțumesc că ati venit, a zis ea.

Deși stătea aplecată spre microfon, vocea ei abia a pătruns în spațiul aglomerat.

— Nu te auzim, iubire, a strigat o voce de bărbat din spate, în timp ce sătenii adunați au început să șușotească din nou între ei.

Willow a simțit ca i se aprind obrajii și fluturii din stomac se înmulțesc, i-a aruncat o privire lui Mike, care se uita încruntat la ea din scaunul lui.

A început să umble la microfon, lovind în el fără nici un folos, până

când Leo a urcat în grabă pe scenă, cu smocurile lui de păr blond care îi ieșeau de sub șapcă, și l-a pornit.

— Poftim, a zis el, făcându-i un semn din ochi.

— Ah, mulțumesc, Leo, a spus Willow, iar din microfon a scăpat un cârâit.

A remarcat un șir de femei de vârstă mijlocie așezate aproape de scenă, care îl priveau cu adorație când a sărit de pe scenă și s-a întors la locul lui. În toate întâlnirile pe care le avusese cu el, părea să aibă un efect extraordinar asupra oamenilor, bărbați și femei deopotrivă. Emana farmec, dar nu într-o manieră evidentă; era cald, prietenos și binevoitor, amintindu-și adesea detalii minore despre viața oamenilor. Era deschis în privința propriilor imperfecțiuni – că era haotic, împrăștiat și uituc, dar întotdeauna se străduia să îi ajute pe cei din sat cu problemele lor.

Avea nevoie de o tunsoare, iar hainele lui erau de multe ori jerpelite, dar arăta extrem de bine și îi amintea lui Willow de cowboy-ii din westernurile pe care le urmărea tatăl ei. Leo era „bărbat din cap până-n picioare”, cum spunea mama ei despre bărbații duri de la televizor, iar

Sienna își adora tatăl în mod evident, deși Leo nu părea să fie fermecat de ea. Nu era răutăcios, dar dacă i se urca pe genunchi în timpul unei ședințe și punea întrebări, rareori îi răspundea, sau dacă venea după el în vizitele lor pe șantier, îi spunea să dea fuga înapoi în casă. Dar ce știa ea?

si-a zis Willow. Relația cu tatăl ei nu avea sanse să câștige nici un premiu, așa că nu prea avea experiență în domeniu.

Willow a respirat adânc și a început din nou discursul.

— Buna dimineața și vă mulțumesc tuturor că ați ieșit din casă în această dimineață friguroasă de decembrie. Vocea îi bubuia, căci microfonul prinsese în sfârșit viață. Este o dovadă a minunatului spirit comunitar de care se bucură Kingston, un loc cu care m-am familiarizat în ultimul an, că atât de mulți dintre dumneavoastră s-au aventurat până

aici pentru a afla modelul final al acestei propuneri imobiliare, care va fi prezentat mâine departamentului de planificare urbană.

A mai inspirat o dată și s-a uitat în jur, prinzând privirile câtorva localnici alături de care lucrase în ultimul an: ascultându-i și calmându-le grijile privitoare la traficul crescut pe care îl va aduce construcția planificată; întâlnindu-se cu ei la o cafea pentru a le domoli temerile în privința pierderii casei de cultură; și răspunzându-le la întrebări despre proiectul care urma să fie înaintat funcționarilor de la biroul de conservare din Brighton – cu care construise o relație puternică, de încredere – pentru a se ajunge la diferite compromisuri care să îi mulțumească pe toți cei implicați.

— Acum, ajunși la finalul acestui proces, sper că știți cât suntem de recunoscători fiecăruia dintre dumneavoastră care ne-a abordat, care a lucrat alături de noi și a susținut viziunea pe care o avem noi, cei de la Sussex Architects, alături de domnul Leo Hilton, pentru acest proiect sustenabil, reciproc benefic și provocator pentru Kingston. Știu că mulți dintre dumneavoastră sunteți foarte întristați de perspectiva de a înlocui această frumoasă casă de cultură și casa parohială, pe care le iubiți atât de mult. Dar vă asigur că v-am ascultat cu atenție și astăzi am vrea să vă

prezentăm noul centru comunitar, care include o bibliotecă, și despre care sperăm că va deveni inima satului.

S-a întors spre ecranul proiectorului și le-a arătat prima imagine. Îi luase numai o lună să execute întregul proiect, alcătuit din zece case independente și un hub comunitar, cum îi plăcea lui Mike să îl numească.

Dar urmaseră douăsprezece luni de luptă pentru a ajunge unde se afla acum: adunase semnături, alcătuise rapoarte, convinsese diverși consultanți să aprobe planurile și – cel mai dificil dintre toate – îi înduplecase pe localnici să nu se opună cererii de planificare ce urma să

fie depusă în numai douăzeci și patru de ore.

— Poate cineva să stingă luminile? Mulțumesc, Peter... eroul meu! a zis Willow când Peter i-a făcut un semn de aprobare din celălalt capăt al sălii și i-a cufundat pe toți în întuneric. Va trebui să îți fac cadou de Crăciun o capă, a adăugat ea, iar publicul a chicotit a apreciere.

Când a început să explice imaginile proiectate pe ecran – primele schițe ale proiectului, pe o pagină intitulată „Parcul Tiselor: o viziune realizată” –, a simțit că se întoarce în timp în ziua în care Mike a chemat-o în biroul lui și a anunțat-o că urma să primească primul proiect de anvergură pe care să îl conducă. După aproape cinci ani în care încercase să dovedească ce poate, în care le desenase schițele altor arhitecți, în care rămăsese mereu la birou, rareori invitată în vizite pe șantier sau la ședințele consiliului de planificare, ani în care dorise cu disperare să

creeze propriile spații și nu i se dăduse ocazia, i se punea în mână un proiect de cinci milioane de lire pe care să îl pornească de la zero.

— Nu va fi o sarcină ușoară, Willow, îi spusese Mike, aplecându-se spre ea. Nu doar că demolăm un conac georgian de pe lista monumentelor, pentru a face loc unor locuințe noi, dar va trebui să

dispară și casa parohială și casa de cultură, pentru a putea construi infrastructura rutieră. Lovise cu stiloul în agendă până ce hârtia începuse să se rupă. Casa aceasta este importantă pentru zona de conservare, dar ne blochează întregul șantier; nu putem construi în jurul ei. Este o vilă

mare și iubită de cei din sat, așa că trebuie să proiectezi noul ansamblu în așa fel încât să arate mai bine decât clădirea actuala. Apoi trebuie să

găsim un consultant pe probleme de conservare care să spună că

proiectul sporește și conservă zona, cât și mai mulți specialiști de mediu care să declare că totul va fi verde.