Ochii i-au căzut pe pantofii Vanessei.

— Vai, Doamne, ești udă până la piele. Cred că ai înghețat. Leo a aprins focul în salon, dacă vrei să intri acolo.

— Bine, mulțumesc, Helen.

Vanessa s-a uitat la nora ei un pic prea mult, ceea ce se trezea că face de multe ori. De parcă ar căuta ceva, un indiciu a ceea ce se petrecea cu adevărat în spatele acelor ochi albaștri pătrunzători. Nu voia să o facă să

se simtă prost pe fată, dar Helen îi amintea de șoarecele care își făcuse obiceiul de a veni în bucătăria sa în fiecare seară timp de aproape un an.

Stătea într-un colț și se uita la televizor cu ea, ținându-i companie, până

într-o seară, când a dispărut la fel de brusc cum apăruse. Ea se prefăcea că se uita la ecran, când de fapt ținea un ochi ațintit asupra creaturii, încercând să o descifreze. Era întotdeauna gata să sară, mustățile îi tremurau, incapabil să stea locului, iar cu trăsăturile imprecise ale lui Helen și comportamentul ei agitat, era greu să nu remarci asemănările.

Vanessa nu înțelesese niciodată ce vedea Leo la Helen. Nu o displăcea pe fată, dar nici nu aveai prea multe motive să o placi. Nu își arăta niciodată adevăratele sentimente și părea mereu speriată de propria umbră. Leo s-ar fi putut căsători cu oricine – toate fetele cu care vorbea păreau să se topească în prezența lui și, după felul cum întrebau de el prietenele Vanessei, părea că nici una dintre fiicele lor nu ar fi scăpat ocazia de a se mărita cu el – dar el o alesese pe Helen, o persoană

pe care nu te puteai supăra, dar nici nu putea să facă față într-o conversație. Helen avea acum cincizeci și trei de ani, dar se comporta tot ca un copil, și de aceea din unele puncte de vedere părea mai vulnerabilă

decât Sienna, care sosise pe neașteptate, când Helen avea patruzeci și cinci de ani. Aceasta avea o dorință disperată de a plăcea, un zâmbet întotdeauna ferm plantat pe buze, dar care nu îi ajungea la ochii triști.

— Ai văzut-o pe Sienna pe afară? a întrebat Helen îndreptându-se spre salon, cu Vanessa pe urmele ei.

Helen s-a apropiat de fereastră, mutând fără rost revistele de pe măsuța de cafea din colț; dintr-un morman dezordonat în altul, și-a zis Vanessa în gând.

— Da, se distrează cu bicicleta. Dar trebuie să plecați la școală, nu-i așa? a zis Vanessa, aruncând o privire spre ceasul de la mână.

— Cred că o duce Leo, în drum spre o întâlnire, a răspuns Helen.

— Poate ar trebui să o duci tu, Helen. Leo pare foarte preocupat; am impresia că nu ia niciodată o pauză de la muncă.

Helen a zâmbit slab și a început să adune diferitele obiecte ale fiicei sale, care zăceau aruncate prin cameră, și să le bage în ghiozdan. Sienna era singura persoană care părea să o intereseze pe Helen, și-a zis Vanessa privind-o. Rareori socializa sau se întâlnea cu prietenii; ea și Leo nu organizau petreceri și nu mergeau la restaurant. Lumea ei se învârtea în jurul cluburilor la care participa Sienna după ore, a întâlnirilor cu prietenele de joacă și a temelor pentru școală și o urmărea ca un uliu, revărsându-și ultimul dram de energie asupra ei. Sienna nu avea nici un gând pe care să nu îl știe Helen, încă dormea cu fiica ei în majoritatea nopților, în vreme ce Leo dormea singur. Richard nu ar fi acceptat asta nici pentru o noapte, darămite șapte ani. Poate era o chestiune legată de generație, dar lucrurile nu se schimbaseră de când Sienna era bebeluș.

Vanessa se întrebase de multe ori care era motivul pentru care Leo era oarecum distant față de fiica lui: Sienna își adora tatăl, dar el părea mereu cumva detașat în jurul ei și și-a dat seama că poate totul se datora faptului că fata intervenise între el și Helen. El spusese întotdeauna că nu vrea copii și deodată, pe neașteptate, la patruzeci și cinci de ani, Helen anunțase că este însărcinată. Leo nu era aspru cu Sienna, departe de el gândul, dar rareori se juca cu ea sau părea fermecat sau implicat în viața ei, așa cum fusese Richard față de Alice. Dar pentru că Helen era atât de

sufocantă, lui Leo îi era greu să fie singur cu Sienna.

În momentele sale mai întunecate, Vanessa se gândise că ceea ce îi alimenta iritarea față de obsesia pe care Helen o avea pentru Sienna era gelozia. Își spunea că ea și Alice avuseseră o relație minunată, dar adevărul era că Helen nu ar pierde-o niciodată pe Sienna. Dar poate că

motivul pentru care o urmărea ca un uliu era tocmai dispariția lui Alice.

Helen văzuse ce poate face unei mame pierderea unui copil; văzuse că

repercusiunile pierderii lui Alice trăiau alături de ei la Conacul Tiselor, până în ziua de față, în ciuda faptului că trecuseră aproape cincizeci de ani.

— Ți-a plăcut plimbarea? a întrebat Helen, readucând-o pe Vanessa înapoi în prezent, pentru a o vedea pe Helen care privea afară, pe fereastră, la Sienna.

— Da, am mers până la casa parohială. Sunt gata să o dărâme, după

cum arată lucrurile.

Helen a întors încet capul și a privit-o, înroșindu-se, dar nu a spus nimic.

— Este ciudat să mă gândesc că acea carcasă rece și goală a fost odată o casă plină de viață. Habar nu am ce s-a întâmplat cu familia James – Nell și Bobby, nu-i așa? Tu știi, Leo?

— Ce, mamă? Leo apăruse în ușă, încruntat. Ai văzut cheile de la mașină, Helen?

Helen se uita însă cu priviri fixe la Vanessa.

— Ăă, cred că sunt pe masa din sufragerie.

— Încearcă sub mormanul de ziare și reviste, a zis Vanessa. Nu m-ar surprinde dacă aș afla că Bobby James este la închisoare. Înfiorător copil, a dat foc la grajdul de vite. Îti amintești, Leo?

— Hm, da, vag.

Leo i-a aruncat o privire lui Helen, care se întorsese cu spatele la ei.

— Vag? Eu n-o să uit niciodată. Era hotărât să ardă de vii animalele.

Richard a ajuns acolo la timp, a zis Vanessa și apoi s-a încruntat. Unde te duci?

— Ți-am zis, mamă, e ședința finală a consiliului de planificare la primărie. Mâine e ziua Z.

Helen a trecut pe lângă ei ducând ghiozdanul Siennei.

— Ce-ar fi să o lași pe Helen să o ducă pe Sienna la școală? i-a spus

Vanessa lui Leo. Pot să pregătesc un mic dejun pentru noi doi.

— Mănânc eu ceva după întâlnire, mamă. Helen, vrei să îi pregătești tu micul dejun mamei? Trebuie să plec, altfel o să întârzii, a zis el, găsindu-și în cele din urmă cheile și grăbindu-se spre ieșire.

Vanessa s-a uitat în jur și a văzut-o pe Sienna care a intrat în fugă în cameră.

— La revedere, bunico! a zis ea, aruncându-se în brațele bunicii, cu obrajii roșii de la frigul de afară.

— La revedere, scumpo, să ai o zi minunată!

— Ne vedem la ședință, Helen, a strigat Leo. Îți păstrez un loc.

Vanessa a privit către nora ei, care părea să se cufundat într-una din stările ei. Nu-i plăcea să fie în preajma lui Helen când era tăcută și apatică; o îngrijora ce se petrecea dincolo de suprafață. Întotdeauna era pe deplin conștientă de faptul că nu avea încredere în fata aceasta, dar niciodată nu știuse de ce, iar lucrul acesta o făcea să se simtă vinovată și cumva pustiită.

— Cred că mă duc să mă întind, a zis Vanessa. Am mers mai mult decât aveam de gând.

S-a oprit la baza grandioasei scări care se încolăcea până la ultimul etaj al casei. Marele conac în stil georgian emana un aer de neglijență.

Vopseaua de pe tocul ferestei de lângă ea era scorojită, covorul de pe scări părea decolorat și uzat, iar mai multe plăci de gresie de sub picioarele ei aveau mici crăpături. Căldura era întotdeauna dată la minimum, dacă era măcar pornită, și de aceea în casă era mereu frig.

A început să urce încet treptele pe care se înghesuiau cărți, haine și ziare. Ochii i-au trecut peste tapetul care se jupuia, împodobit cu diverse opere de artă de mari dimensiuni și oglinzi supradimensionate, până

când a ajuns în capătul de sus al scării, unde stătea rezemată de perete o fotografie cu Richard și Leo. Era o copie alb-negru a unei poze cu ei doi pe un tractor, iar ea își amintea perfect ziua aceea. Era iulie, o după-amiază toridă de vară, Leo avea vreo patru ani, iar Richard îl pusese pe genunchi ca să poată mișca de volan. Leo plânsese tot timpul, detestând fiecare clipă, iar Richard își pierduse răbdarea cu el și sfârșise prin a-i trage o palmă. Vanessa era însărcinată cu Alice la momentul acela; iar cum Richard muncea la câmp toată ziua, de la cinci dimineața până noaptea, săptămâni întregi, s-a gândit să ducă prânzul în câmp ca