— Poți să-mi dai lapte? a întrebat Nell, întinzând unt peste pâinea prăjită care se răcise.

Zâmbetul lui Alfie a pierit.

— Nu astăzi, Nell. Nu trebuie să bem lapte până nu aflăm dacă

turma are tuberculoză sau nu. Și laptele de azi trebuie aruncat la canal.

Atmosfera în cameră s-a întunecat deodată, când Bobby a rămas cu privirile fixate asupra lui, nevenindu-i să creadă.

— Tată, nu putem arunca tot laptele.

Alfie s-a ridicat și a sorbit prelung din ceai.

— Nu avem de ales. Ar putea fi contaminat. Acum dați-i zor. Vacile alea nu se mulg singure.

— De ce le mai mulgem? a zis Nell, încruntându-se spre el.

— Pentru că le doare dacă nu o facem. Vacile au nevoie să fie mulse de două ori pe zi, indiferent de vreme: dacă-i zi de naștere sau ziua de Crăciun, lor nu le pasă și nu știu de toate astea. Ia apă caldă pentru ugere, Bobby.

Când Bobby a ridicat o găleată de apă de pe plită, Nell și-a pus paltonul și un fular. Un frig tăios a învăluit-o de cum a ieșit afară, pășind pe pământul acoperit de un strat de gheață care crăpa, în direcția staulului, spre care o conducea strălucirea răsăritului. La capătul câmpului care aparținea familiei Hilton se vedea un excavator imens, cu

dinții galbeni îndreptați spre ea, ca un monstru gata să sară la atac.

— Bobby, de ce trebuie să separăm vacile de puii lor când se nasc? a întrebat ea.

— Pentru că dacă vițelul bea tot laptele, nu mai avem ce vinde.

Bobby a suflat aer cald în palme și le-a frecat una de alta.

— Nu-mi place deloc când trebuie să luăm vițeii de la mămicile lor.

Plâng așa tare! Lola a încercat să își ascundă vițelul între urzici, nu-i asa, ca să nu i-l ia tata.

Vocea lui Nell era din nouă șovăielnică.

— Așa a făcut.

Bobby a intrat în încăperea pentru muls și a început să curețe ugerele junincilor.

— Mămica mea a murit în spital? Eu am plâns când m-au luat de la ea? a zis Nell încet, îmbrățișându-se, ca să se încălzească, iar ochii i s-au umplut din nou de lacrimi.

— Mă îndoiesc, pentru că nu ai apucat să o cunoști. Nu începe iar să

plângi, Nell, avem treabă de făcut, a oftat Bobby.

Nell a închis ușa staulului în urma lor.

— Bobby, o să ne pierdem casa?

— Nu știu. Ia o cârpă, Nell, trebuie să le curățăm ugerele înainte de a le mulge.

— Dar vom rămâne toată viața împreună, nu-i așa? a insistat ea, ignorându-i eforturile de a o pune la muncă.

— Da, Nell. Uite, dacă nu mă lași să muncesc, va trebui să te întorci în casă.

A privit spre surioara lui, ai cărei ochi luceau la lumina lămpii cu parafină, cu apa murdară care îi șiroia la picioare și răsuflarea ieșindu-i din gură în nori de abur, în timp ce îl privea fermecată.

Când Bobby s-a întors la treaba lui, Nell s-a îndreptat spre capătul încăperii pentru muls, fluierând o melodie. Întorcând capul pentru a se asigura că nu o vede nimeni, a împins ușa și a pășit în ceața dimineții.

Zăpada ușoară îi scârțâia sub cizme când se îndrepta spre poarta de la capătul terenului lor. În depărtare vedea salcia cea mare care creștea la câțiva metri de lacul ce mărginea Tisele și casa parohială. Păsările dimineții începeau să se adune pe ramurile sale. Era copacul ei preferat și locul în care se ducea ca să se gândească la tot ce o îngrijora. Mergând

spre ea, a privit în jos la pietrele de mormânt lucrate de mână și la crucile care se ridicau în spatele casei parohiale.

Uneori se gândea cât de diferit era locul acesta față de cimitirul de la biserică, cu pietrele sale elegante, din marmură albă și neagră, cu litere aurite și flori proaspete pe care le lăsau vizitatorii veniți la biserică

duminica. Dar mormintele acestea păreau că aparțin unor oameni de care nu îi păsa nimănui. Ca cel care o fascina: o simplă movilă de pământ, pe care erau înghesuite pietre și despre care Bobby îi spusese că aparținea unei vrăjitoare pe care localnicii o înecaseră în lacul de la Conacul Tiselor cu sute de ani în urmă.

Nu era nici un nume gravat pe piatră, ci numai simbolul unei sălcii pe o bucată de lemn.

— Pietrele au rolul de a o împiedica să se întoarcă din lumea morților, îi explicase Bobby într-o seară de vară, în timp ce Nell îl privea cu ochi mari.

În noaptea aceea nu a putut dormi. Și-a tot imaginat că vrăjitoarea se întoarce la viață, târându-se afară din mormânt; în părul lung și negru i se încurcaseră ciulini, iar pe nas avea negi. Zbura pe o mătură și pregătea poțiuni într-un cazan, cu picioare de broască și sânge de liliac. Ideea aceasta o înspăimânta, dar Bobby i-a spus că vrăjitoarele nu erau decât femei istețe, de multe ori moașe, pe care Biserica le voia moarte pentru că

erau educate.

Nell a trecut pe sub gardul dincolo de care excavatorul aștepta privind în zare. Soarele se ridica în timp ce Nell înainta peste pământul crestat și măcinat de monstrul cu dinți galbeni. A fost un adevărat chin să

urce și să coboare munții de bolovani pe care îi dezgropase excavatorul, iar în timp ce se apropia de salcie o rază de soare s-a reflectat într-un obiect care lucea în depărtare.

Inima îi bătea mai tare. A grăbit pasul, îndreptându-se spre trunchiul copacului. A privit în jos și a văzut colțul unei cutii metalice pe care a scos-o dintre bulgării de pământ cu mâinile înmănușate. A întors-o cu grijă. Era făcută din bronz, iar pe suprafață avea crestături și zgârieturi de la trecerea timpului. Iar pe partea din față, săpat în metal cu un cuțit, probabil, era scris cuvântul Bella. Scoțându-și mănușile, Nell a îndepărtat pământul care o acoperea. O comoară adevărată, și-a zis ea, înainte de a o deschide, dând la iveală o cheie ornamentată, cu capul gravat cu o salcie.

— Nell? a strigat-o tatăl ei, făcând-o să tresară.

A închis imediat cutia și a strecurat-o în buzunar, apoi a rupt-o la fugă înapoi spre staulul vacilor, împiedicându-se de pământul răscolit și simțind în urechi bătăile inimii.

— Nell! Vacile astea sunt pline de mizerie; avem nevoie de mai multă apă caldă. Ia apă din fântână și pune-o pe plită.

Alfie stătea în picioare la capătul staulului, cu fața roșie, ținând în mână o găleată pentru ea. Când a ajuns lângă el, i-a întins-o și a clătinat din cap înspre ea.

— Bobby, cunoști pe cineva pe nume Bella? a întrebat ea, când a trecut pe lângă el, gâfâind.

— Nu, a răspuns el, continuând să muncească, fără să ridice privirea spre ea.

— Nell! Acum! a strigat tatăl ei.

Bobby și-a luat o figură furioasă și s-a prefăcut că îl salută militărește pe tatăl lor, iar Nell a trebuit să-și strângă fularul peste gură, ca să nu chicotească. Mergând înapoi spre casa parohială, imaginația a început să

îi scapere, gândindu-se cine era această Bella, căreia îi aparținea cutia.