După ce a stat pe podea într-o baltă de sânge un răstimp care i s-a părut a fi de câteva ore, până nu și-a mai simțit corpul de frig, s-a forțat să

se ridice. Slăbită și amețită de chinul prin care trecuse, a adunat încet pătura însângerată și a îndesat-o în găleata de lângă ușa din spate.

— Mama?

Vocea e slabă, dar cu siguranță e Alfie. Bella s-a întors și s-a uitat la treptele de lemn din fața ei. Simțind că e gata să leșine, s-a chinuit să urce scara până când a ajuns pe palier, unde s-a aplecat și a tras de capac. Era blocat.

Și-a tinut respirația mușcându-și puternic buza de jos ca să nu leșine.

Băiețelul ei era încă acolo, nu putea să-și închipuie în ce stare. A început să bată ușor cu pumnul în plafonul ascunzătorii.

— Alfie, Alfie, dragul meu, ești acolo? a zis ea, mușcându-și buza, încercând să nu se lase înghițită de panică. Alfie, dragule, sunt mama, deschide ușa, mă sperii. Sunt singură, nu mai este nimeni cu mine. Te rog, dacă poți, deschide ușa.

A întors capul, căutând ceva cu care să forțeze ușa, iar ochii i-au căzut pe vătrai, dar în timp ce își opintea corpul frânt să coboare scările, pentru a-l lua, un clichet zgomotos a sfărâmat tăcerea din casa parohială.

Încetișor, capacul ascunzătorii a început să se deschidă cu un scârțâit.

Bella s-a întors și, în spațiul cufundat în beznă, a început să se distingă o pereche de ochi luminoși, albaștri și zâmbitori.

5.

VANESSA

Ajunul Anului Nou, 1969

Vanessa Hilton stătea la fereastra dormitorului ei de la Conacul Tiselor, privindu-l pe soțul ei, care împodobea cu lumini dafinii ce străjuiau aleea de acces pentru mașini; lumina lor pâlpâia în întuneric, în vreme ce exclamațiile lui de frustrare față de fiul lui, care încerca să îl ajute, răsunau până departe.

A privit spre ceasul de la mână. Mai era o oră până la sosirea musafirilor, dar deja se simțea epuizată până în măduva oaselor. Capul îi vâjâia de săptămâni întregi din cauza tuturor detaliilor acestei petreceri de revelion, care îi părea un eveniment pentru care se pregăteau de un deceniu. Chiar și așa, nici un amănunt nefiind lăsat la voia întâmplării, ziua părea că se desfășura ca un dezastru, din clipa în care se ridicaseră

din somnul agitat și până acum.

Un viscol care lovise casa fără milă toată noaptea îi ținuse treji pe câinii care lătraseră până târziu, iar când dimineața sosise, într-un sfârșit, descoperiseră că nu aveau curent. La asta se adăuga drumul din fața casei, complet blocat de zăpadă, ceea ce făcuse aleea de acces aproape impracticabilă, până când Richard l-a rugat pe Peter, grădinarul, să

aranjeze să le fie livrată o tonă de scoarță de pin, care să absoarbă mâzga formată. După aceea își îndreptase atenția spre lumini, care fuseseră

întinse prin copaci în seara dinainte, iar acum atârnau de pe ramuri sau fuseseră sparte. De câteva ori în decursul acelei zile Vanessa fusese tentată să anuleze. I se părea că mama natură făcea tot ce putea pentru a-i spune să oprească acest eveniment care le absorbise întreaga atenție și se transformase în obsesie de câteva luni.

Buum!

Focurile de armă se auziseră toată ziua și fiecare detunătură îi făcea oasele să tremure. Alfie și Bobby începuseră să sacrifice vitele la ora prânzului, unele diagnosticate cu tuberculoză, altele trebuind să fie omorâte ca măsură de precauție. Nici că se putea o potrivire mai proastă, în săptămâna în care se perfecta vânzarea pământului din jurul casei parohiale, pentru o nouă construcție, iar Richard le înmânase ordinul de

evacuare din casă.

Bum! Bum!

Vanessa a tresărit auzind bătaia ușoară în usa dormitorului.

— Doamnă Hilton?

S-a întors și a văzut o servitoare cu sorț alb.

— Mă iertați că vă deranjez, dar ne întrebam când trebuie să ajungă

șampania.

— Ce vrei să spui? A fost livrată acum câteva ore. L-am văzut chiar eu pe șofer. Trebuie să se afle la gheață, în pivniță.

Vanessa a traversat dormitorul în direcția fetei, cu ochii larg deschiși, plini de neliniște.

— Îmi pare rău, doamnă, dar când am coborât ca să începem să o aducem în casă, nu era acolo. L-am căutat pe domnul Hilton, ca să îl întrebăm.

Vanessa a aruncat o privire spre rochia lungă până la podea, care atârna peste ușa șifonierului și și-a strâns capotul de casă mai bine în jurul taliei.

— Ei bine, vom bea șampanie caldă dacă se află încă în lăzi, pe undeva. De ce nu am fost anunțată mai devreme?

Servitoarea a pornit-o după ea spre capătul scărilor, unde s-a întâlnit cu bona copiilor, care venea în direcția ei, ducând în mâini pantofii roșii ai lui Alice.

— Dorothy, știi unde este Alice? Trebuie să rezolv o problemă cu șampania, iar ea ar trebui să fie îmbrăcată până la ora asta.

— Da, doamnă Hilton, este în dormitorul de oaspeți – i-am pregătit hainele acolo. Nu mai durează mult.

Vanessa a remarcat cât de obosită arăta bona. Părul negru îl avea prins la spate într-o coadă de cal și era încă îmbrăcată cu șorțul de bucătărie, care era plin de făină, pentru că toată după-amiaza făcuse fursecuri cu copiii, ca să îi țină ocupați. În ciuda eforturilor ei de a rămâne veselă tot timpul, era clar că sărmana femeie se săturase. Petrecerea aceasta îi obosise pe toți, iar Vanessa abia aștepta să se termine.

A aruncat o privire în oglinda din hol și și-a ajustat unul dintre bigudiuri. Era complet machiată, cu tot cu gene false și stătea în picioare, cu degetele răsfirate peste șoldurile înguste, iar oja lucioasă de culoarea sângelui reflecta luminile venite dinspre imensul brad de Crăciun din

holul de la parter.

— Iată-te, Miss Alice. Vrei să te îmbrac cu frumoasa rochie roșie? a zis Dorothy, zâmbind către fetița care apăruse în spatele mamei sale.

După ochii înroșiți și ușor umflați, era limpede că plânsese.

Alice a ridicat din umeri, iar breteaua salopetei i-a căzut de pe umăr.

— Urăsc rochiile, a spus ea, privind în sus către mama ei, cu disperare în ochi.

— Alice, nu am timp de asta acum. Te rog, fă și tu o dată ce ți se spune, da?

Vanessa a dat să pornească spre scara cea mare.

— N-o găsesc nicăieri pe Snowy. Mi-e teamă că a fugit, a scâncit Alice, referindu-se la cățelușul de trei săptămâni, care era obișnuit cu frigul și fugea mereu afară, căci se născuse la casa parohială, în mijlocul iernii.

— Ce-ar fi să îți pui rochia și apoi ne putem pregăti împreună în camera mamei.

Încercarea Vanessei de a-si ascunde iritația era sortită eșecului.

— Mă doare burtica.

Alice și-a înfășurat brațele în jurul stomacului și s-a așezat pe podea.