Bella a gemut când un nou val de durere i-a tăiat răsuflarea.

Femeia a privit înspre Bella, apoi la copilul care i se agăța de picior.

Era sărăcăcios îmbrăcată, hainele îi erau aproape zdrențăroase, ghetele uzate. Încet, a băgat mâna în palton și a scos un șiling.

— Ține, a zis ea. Pentru autobuz. Te știu, ești fata Tessei James, nu-i așa? Cea de la casa parohială?

Bella a confirmat din cap.

— Nu pot să-ți iau banii.

— I-a salvat viața băiețelului meu, a zis femeia încet. Este îngrozitor ce i s-a întâmplat; nu i-ar fi făcut niciodată rău acelei femei, Tessa este un înger.

Trenul a oprit în gară.

— Trebuie să iei autobuzul numărul 16, chiar de la intrare. Noroc!

— Mișcă, javră! a strigat controlorul, de parcă Bella ar fi fost un câine vagabond. Picioarele îi tremurau când a coborât pe peronul înghețat, cufundat în întuneric.

— Și să nu te mai prind în tren, că te dau pe mâna copoilor, i-a strigat de la geam înainte de a trânti ușa în urma ei.

În timp ce autobuzul șaisprezece înainta pe drumurile de țară spre Kingston, Bella a reușit să ațipească din nou un pic, cât i s-a mai domolit durerea. Gândurile i-au zburat la întâmplările din ultimul an, de când îi văzuse ultima oară pe Alfie și pe mama ei. O duceau foarte rău cu banii acasă, căci femeile pe care le ajuta Tessa să nască erau invariabil sărace și rareori era plătită. De disperare, Bella răspunsese la un anunț pentru o slujnică la bucătărie în Portsmouth, ca să se poată întreține amândouă, în timp ce mama ei avea grijă de Alfie. Numai până când se va întoarce Eli din război, așa își spusese, iar atunci se vor putea căsători și vor putea fi o familie.

Plânsese tot drumul spre Portsmouth, dar reușise să se adune și să

muncească din greu, obișnuindu-se cu noul ei rol și permițându-și chiar să creadă zvonurile care circulaseră săptămâna trecută, că războiul se va termina în scurt timp. Eli va veni acasă și își va putea cunoaște în sfârșit fiul. Apoi venise dimineața în care văzuse ziarul cu articolul despre

arestarea mamei sale pe treptele pe care fusese trimisă să măture. L-a ridicat tremurând și l-a citit uluită.

O moașă din Lewes a fost acuzată de ucidere din culpă în searaaceasta, după ce o naștere la care asista s-a sfârșit cu moartea tragică amamei și copilului.

Evelyn Hilton, în vârstă de patruzeci și doi de ani, dinKingston-near-Lewes, dădea naștere celui de-al treilea copil al său, o fetiță

mult așteptată, când s-a petrecut tragedia. Moașa Tessa James a ignoratsemnele de avertisment ale unei nașteri anormale, cu prezentație pelviană,până când a fost prea târziu. Deși timpul trecea în defavoarea mamei șicopilului, nu l-a chemat pe medicul doamnei Hilton, dr. Jenkins,încercând în schimb să scoată singură copilul, ceea ce a dus la o fatală

pierdere de sânge și la moartea pruncului.

Polițistul șef Payne de la Poliția din Lewes a declarat în searaaceasta: „Am arestat o femeie de cincizeci și unu de ani în legătură cumoartea lui Evelyn Hilton. Audierea va avea loc mâine după-amiază laCurtea Coroanei din Lewes. Gândurile și condoleanțele noastre seîndreaptă spre soțul doamnei Hilton și cei doi tineri fii, care suntmângâiați de prezența rudelor în seara aceasta”.

Ziarul Sussex Argus l-a găsit pe dr. Jenkins în cabinetul său dinLewes. „Nu pot comenta în legătură cu cazul Tessei James, dar pot spunecă problemele pe care le scoate la lumină acesta sunt extrem detulburătoare și, din nefericire, deloc noi. Părerea mea este că activitateamoașelor trebuie reglementată mult mai drastic. Legea Moașelor din 1902

specifică foarte clar că moașele nu pot asista decât nașterile normale. Auobligația de a transfera îngrijirea femeii aflate în travaliu unui doctor încazuri complicate și nu au voie să utilizeze instrumente precum forcepsul,pe care nu au pregătirea medicală necesară pentru a-l folosi. Ceea ce s-aîntâmplat cu doamna Evelyn Hilton este mai mult decât tragic, dar binelecare poate ieși de aici, dacă există vreunul, va fi că de acum încolo trebuieintroduse măsuri mai ferme.”

Când guvernanta îi dăduse telegrama, Bella se decisese pe loc. A străbătut casa și a bătut la ușa stăpânului, controlându-și înfățișarea în oglindă înainte de a intra. Chipul îi era tras de la plâns, cu cearcăne negre sub ochii albaștri. Părul lung și negru, care era prins la spate într-un coc,

îi scotea în evidență paloarea pielii prin contrast. Uitându-se la imaginea ei în oglindă, și-a imaginat ochii albaștri pătrunzători ai lui Alfîe care o priveau din întunericul ascunzătorii preotului și a încercat să își tragă

puterea de la ei.

— Ah, Bella, a zis domnul Collins când a intrat.

S-a îndreptat spre ea, clătinându-se pe picioare, cu respirația mirosind a whisky când s-a oprit prea aproape și a închis ușa în spatele ei.

— Ce pot face pentru tine? Sper că doamna Blackwood nu se așteaptă de la mine să rezolv problemele cu angajații, căci nu am dispoziția necesară.

Ea îi zâmbise politicoasă, simțindu-se cuprinsă de o senzație intensă

de greață, căci zâmbetul lui stăruia prea mult. Avea o bucățică de spanac rămasă între dinți și, cu toate că rânjetul lui galben îi repugna, îi era imposibil să își ia privirile de la el.

— Îmi pare rău să vă deranjez, domnule, dar, vedeți, fiul meu locuiește acasă cu mama mea. A fost arestată, așa că trebuie să mă duc acasă pentru un timp, ca să găsesc alt aranjament pentru el.

A lăsat capul în jos, știind ce urma și o lacrimă i-a scăpat și a căzut pe pantof. A privit în jos la pântecul rotunjit. Știa ce îi făcuse deja? Știa că îi purta copilul în pântec? Când sarcina nu va mai putea fi ascunsă, o va arunca afară în stradă, așa cum făcuse cu altele înaintea ei?

— Înțeleg. Te aștepți cumva să îți păstrăm postul aici? Pentru că

ne-ai cere foarte mult. Presupun că putem ajunge la un fel de înțelegere...

Când trupul i-a fost cuprins de panica cunoscută, el a tras de fermoar, apoi i-a luat mâna și a îndesat-o în izmenele lui, iar respirația lui care mirosea a pește a făcut-o să icnească. Bella a închis ochii, implorându-l să se oprească, ceea ce părea să îl stârnească și mai tare și l-a făcut să geamă puternic în urechea ei. A început să plângă încet, încercând să se tragă în spate, dar el a plesnit-o și a împins-o cu forță

peste colțul biroului, de unde Bella a rămas cu privirile pironite în focul arzând, iar el a scos un geamăt adânc de satisfacție. După scurt timp, s-a prăbușit grămadă într-un fotoliu, și-a mai turnat ceva de băut și a privit-o în tăcere, în timp ce sorbea din pahar.

— Pot pleca de dimineață, domnule? a întrebat ea luptându-se cu greața și îndreptându-și uniforma.

A făcut o pauză lungă înainte de a răspunde.

— Îți poți lua o zi liberă, dar avem nevoie să te întorci până miercuri la miezul nopții, altfel nu te mai deranja să vii. Se uitase urât la ea, de parcă era un gust rău pe care îl simțea în gură. Nu ai de gând să îmi mulțumești? Nu sunt mulți patroni atât de îngăduitori ca mine.

— Vă mulțumesc, domnule Collins, a spus ea ascultătoare, înainte de a traversa înapoi coridorul friguros și a urca scările către dormitorul ei, unde s-a prăbușit pe pat, înăbușindu-și lacrimile cu perna. Acolo a simțit primele crampe și, trecându-și degetele în josul piciorului, a descoperit o mică dâră de sânge.

— Kingston, ultima oprire, Kingston, a spus șoferul autobuzului, oprind motorul și privind în interiorul autobuzului, unde se afla Bella.

S-a ridicat și a privit pe fereastră. În josul aleii, la nici douăzeci de metri, era poarta cărării care ducea la iubita ei casă parohială. I-a mulțumit șoferului, apoi a pășit în noaptea friguroasă și s-a apropiat de poartă cu picioare nesigure. Ridicând zăvorul, a înaintat târșâindu-și picioarele pe poteca acoperită cu zăpadă până la ușa căsuței cufundate în frig și întuneric.

Când a băgat cheia în broască și a întors-o, amintirea mamei sale ultima dată când fusese acasă, stând în prag și zâmbind, cu brațele pline de flori sălbatice, îi era proaspătă în minte. Încet, a pășit înăuntru și a închis ușa în spatele său.

— Alfie! a strigat ea, fără suflare, simțind că inima îi sparge pieptul.

Nu s-a auzit nici un răspuns și în clipa aceea un alt val de durere i-a tăiat respirația și a simțit că i se frânge inima, căci nu se auzea nimic. Îl lăsase de izbeliște pe băiețelul ei; venirea ei durase prea mult timp, iar el renunțase la speranța că îl va salva. Ieșise din ascunzătoare și fusese văzut de Wilfred Hilton, iar acum nu îl va mai găsi niciodată.

— Alfie! a strigat din nou, cu lacrimile șiroindu-i pe față.

Tăcerea rece și întunecată din casa familiei lor, care de obicei zumzăia de fericire și căldură a umplut-o de tristețe când s-a uitat de jur împrejur, căutând semne de viată.

Când durerile au revenit necruțătoare, s-a învelit în pătura pe care mama ei o lăsase lângă foc și s-a ghemuit, înfigându-și unghiile în braț și strângând din dinți. A rămas pe podeaua rece de piatră, iar durerile au sporit într-atât, că nu mai putea suporta. Avea abia trei luni, dar

contracțiile erau la fel de dureroase ca atunci când se născuse Alfie; chiar în camera aceasta, unde mama ei o ținea de mână, cu focul care ardea, florile de pe pervazuri și pernele sub cap. A rămas acolo singură, plângând, în timp ce durerile s-au întețit atât de mult încât abia mai putea suporta, până când a simțit un șuvoi de sânge cum iese din ea și se revarsă pe pătura adunată între picioare.

A rămas nemișcată o clipă, ușurată că ce era mai rău trecuse, și respirația ei panicată a început să se domolească.