— Buna dimineața, Nell, a zis Alfie James, privind-o drăgăstos pe fiica lui.
— Tati, s-ar putea ca Molly să fete puii în casă, lângă foc? E foarte frig în hambar. Te rog, tati, te rog.
Nell avea în ochi lacrimi gata să-i curgă.
— Câinii nu au ce căuta în casă. Îi e destul de bine în hambar, e destul de cald acolo, a zis Alfie hotărât.
— Dar ninge și când se nasc, puii nu au blană. Nici ochii nu îi au deschiși încă. O să le fie frig și frică.
Vocea lui Nell începea să tremure de emoție.
— Nell, nu începe, s-a rățoit Bobby la ea. Nici nu a fătat încă
nenorociții ăia de căței. Te-am rugat să nu vorbești despre asta.
— Dar câinii lui Alice au voie în casă.
Obrajii lui Nell ardeau, știind că menționând numele prietenei sale va atinge un nerv sensibil.
— Ei au mai mult spațiu decât noi, a mormăit tatăl ei cu vocea scăzută.
În timp ce își ștergea lacrimile grele cu mâneca și sufla în terci, privirea lui Nell traversa casa parohială care, în ciuda faptului că pentru ea era cea mai frumoasă casă din lume, era lipsită de senzația plăcută pe care o avea de cum intra în casa lui Alice. În ciuda focului, casa parohială
părea mereu prea rece și nu erau florile, și covoarele, și pernele moi care făceau casa lui Alice să pară atât de primitoare. Aveau noroc că în cămară
se găsea mereu de mâncare, dar la Conacul Tiselor erau mereu chifle și prăjituri și un ceainic acoperit cu un capac decorativ croșetat. Și peste tot erau detalii frumoase: picturi, ornamente și un miros de parfum în aer pe unde trecea mama lui Alice. Nell era singura fată din casă și simțea că nu a crescut destul ca să facă toate acele lucruri pe care le face o mamă ca să
transforme o casă într-un loc plăcut, și pe care băieții, cu ghetele lor pline de noroi și dezordinea lor, habar nu au să le facă.
Nell se uita de multe ori în jur în bucătăria lor și și-o imagina pe Alice stând la masa mare din stejar, plita caldă, mama ținând-o în brațe în timp ce îi citește o poveste, mirosul de friptură de pui sau de vită sfârâind în tavă, podeaua cu dale noi din gresie curată și lustruită, doi labradori grași adormiți, cu burțile pline de mâncare.
Își iubea familia, dar tânjea ca în imaginea aceea, cu Alice pe genunchii mamei sale, să fie ea. Nu își amintea de mama ei, iar tatăl ei nu prea vorbea despre ea. Tot ce știa era că murise la scurtă vreme după
nașterea ei. Petrecea mult timp privind fix la fotografia ei aflată deasupra șemineului, uitându-se la ochii zâmbitori, la părul lung și ondulat și întrebându-se cum mirosea mama ei, cum suna vocea ei, jucându-se cu ea, alinându-i suferința.
— Mie îmi place mai mult casa noastră, chiar dacă este mai mică, i-a spus Nell tatălui ei. Oriunde mă uit, îmi amintesc de un lucru fericit care s-a petrecut acolo. A început să privească în jur cu ochii mijiți, arătând cu degetul ei mic ici-colo prin cameră, în timp ce se auzeau trosniturile focului din colț. Îl văd pe Bobby dansând cu mine acolo și ținându-mă în brațe acolo, lângă foc, și pe tine cum îmi citești o poveste uite-acolo. A început să plângă din nou. Iubesc casa aceasta. Nu vreau să ne mutăm.
— Nu-ți face griji, Nell. Bătrânul tău tată este un luptător, i-a spus Alfie făcându-i un semn cu ochiul. Mai bine nu mai vorbi, ca să-ți poți mânca terciul. I-a turnat un linguroi de miere în farfurie. Ai nevoie de energie, dacă vrei să îl ajuți pe Bobby.
— Poți să-mi dai lapte? a întrebat Nell, întinzând unt peste pâinea prăjită care se răcise.
Zâmbetul lui Alfie a pierit.
— Nu astăzi, Nell. Nu trebuie să bem lapte până nu aflăm dacă
turma are tuberculoză sau nu. Și laptele de azi trebuie aruncat la canal.
Atmosfera în cameră s-a întunecat deodată, când Bobby a rămas cu privirile fixate asupra lui, nevenindu-i să creadă.
— Tată, nu putem arunca tot laptele.
Alfie s-a ridicat și a sorbit prelung din ceai.
— Nu avem de ales. Ar putea fi contaminat. Acum dați-i zor. Vacile alea nu se mulg singure.
— De ce le mai mulgem? a zis Nell, încruntându-se spre el.
— Pentru că le doare dacă nu o facem. Vacile au nevoie să fie mulse de două ori pe zi, indiferent de vreme: dacă-i zi de naștere sau ziua de Crăciun, lor nu le pasă și nu știu de toate astea. Ia apă caldă pentru ugere, Bobby.
Când Bobby a ridicat o găleată de apă de pe plită, Nell și-a pus paltonul și un fular. Un frig tăios a învăluit-o de cum a ieșit afară, pășind pe pământul acoperit de un strat de gheață care crăpa, în direcția staulului, spre care o conducea strălucirea răsăritului. La capătul câmpului care aparținea familiei Hilton se vedea un excavator imens, cu
dinții galbeni îndreptați spre ea, ca un monstru gata să sară la atac.
— Bobby, de ce trebuie să separăm vacile de puii lor când se nasc? a întrebat ea.
— Pentru că dacă vițelul bea tot laptele, nu mai avem ce vinde.
Bobby a suflat aer cald în palme și le-a frecat una de alta.
— Nu-mi place deloc când trebuie să luăm vițeii de la mămicile lor.
Plâng așa tare! Lola a încercat să își ascundă vițelul între urzici, nu-i asa, ca să nu i-l ia tata.
Vocea lui Nell era din nouă șovăielnică.
— Așa a făcut.
Bobby a intrat în încăperea pentru muls și a început să curețe ugerele junincilor.
