— Da, dar vezi tu, Richard mi-a spus că o să aibă grijă de noi după ce se perfectează afacerea.
— Dar nu este casa lui, ca să o dărâme. Este casa lui tati. Tatăl lui i-a lăsat-o. Asa spune tata.
— Nu este atât de simplu, Nell. Ești prea mică să înțelegi.
— Ba nu sunt. Nu-mi place de Richard. Să nu ai încredere în el, Bobby, se poartă îngrozitor cu Leo.
— Dar cu prietena ta, Alice, se poartă bine. Haide, trebuie să te
îmbraci și nu-l întreba pe tata despre casă. Nu e în toane bune astăzi.
— Dar unde vom locui, Bobby?
— Vom vedea, Nell. Nu începe să plângi. Și, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai spune nimic despre cățeluși.
— Ah, Bobby, chiar crezi să o să îi lase să stea în hambar? a zis Nell, uitând, se pare, de iminenta pierdere a casei. O să mă lase să vad cum se nasc, așa cum face cu vițicile? Sper să trăiască, măcar doi dintre ei, ca să îl iau eu pe unul și Alice pe celălalt. Mama ei i-a dat voie. Alice nu s-a hotărât ce nume să îi pună, dar eu o să îi spun Snowy celui care va fi al meu.
— Să știi că vorbești mai mult decât oricare alt om pe care îl cunosc, Nell James, a zis Bobby. Vorbești în somn, vorbești când mănânci, vorbești chiar și în timp ce plângi.
— Îmi place să vorbesc. Altfel cum să știe oamenii ce gândești?
Nell s-a încruntat către fratele ei, privindu-l chiorâș.
— Ai putea încerca să te oprești câteodată și să te gândești la ce spui înainte de a-ți ieși cuvintele din gură. Știi că odată rostite, nu le mai poți lua înapoi; trebuie să fii atentă uneori. Mai ales acum, cu tot ce se petrece.
Nici nu știm în cine să avem încredere.
Nell a început să își perie părul încâlcit, care arăta întotdeauna de parcă se rostogolise pe un deal la vale și i se prinseseră în el toate rămurelele întâlnite în cale.
— Am încredere în Alice, este cea mai bună prietenă a mea. Ei îi spun totul.
— Da, dar este fiica lui Richard, așa că bine ar fi ca deocamdată să nu ai încredere.
Ochii lui Nell s-au umplut de lacrimi.
— Hai, Nell, nu te supăra. Grăbește-te, știi că tata este țâfnos dacă îl facem să aștepte.
Pe jumătate adormită, Nell a pășit în cracii salopetei și și-a tras peste cap puloverul din lână pe care mama îl tricotase pentru Bobby. A privit pe fereastră, dar nu a văzut decât întunericul zorilor de iarnă, dar sunetele familiare pe care le auzise toată viața în vechea casă parohială
ilustrau imaginea scenei care se petrecea afară. Hârșâitul portiței pentru muls, trasă peste podeaua din piatră din hambar, tatăl ei care plesnea vacile la spate și le dirija, mugetele lor de protest în timp ce le grăbea de
la spate înspre zona de mulgere.
— Haide, tata a pus terciul pe foc, a zis Bobby, duduind în jos pe scări.
În timp ce se freca la ochi, încercând să alunge ceața groasă a somnului, Nell auzea cum casa se trezește la viață, pregătită pentru ziua care urma: clinchetul tacâmurilor în timp ce Bobby punea masa, ceainicul care fluiera pe plită, ușa trântită când tatăl lor a intrat în bucătărie și a început să vorbească cu Bobby.
— Nell a spus că te-a auzit vorbind cu avocatul despre casă. Unde vom merge după ce ne dă afară? a zis Bobby încetișor.
— Nu plecăm nicăieri, s-a răstit tatăl ei.
— Pot să încerc să vorbesc eu cu Richard? a întrebat Bobby. Poate există un alt loc unde să stăm cu chirie. Doar are și alte case în sat.
— Nu! Asta este casa mea, eu am crescut aici. Wilfred Hilton mi-a lăsat-o prin testament și nu vom pleca decât peste cadavrul meu.
Niciodată nu ar fi trebuit să am încredere în familia aceea. Habar nu ai de ce sunt în stare. Nu m-ar mira să aflu că ne-au infectat cireada cu tuberculoză dinadins, ca să mă aducă la sapă de lemn și să nu mă pot opune la ce are el de gând. Richard și-a adus animalele pe câmp lângă ale noastre, când știa că sunt bolnave.
Nell auzea furia din glasul tatălui ei.
— Cum adică ne-au infectat cireada?
Vocea lui Bobby suna neliniștită.
— Molly nu mănâncă, iar nodulii limfatici i s-au umflat. Trebuie să
chem veterinarul și să o separ de restul cirezii.
— Ne-au dat tuberculoză? Richard știe?
— Da, știe.
Glasul tatălui era cumplit, iar ea a simțit nevoia copleșitoare să îl aline.
— Și dacă va trebui să omorâm întreaga cireadă? Nu mai rămânem cu nimic.
Nell a alergat pe scări în jos și s-a apropiat în grabă de masă, aruncându-și brațele în jurul tatălui ei.
— ’Neața, tati.
