— Ei, haide odată, fato, s-a răstit el, și o picătură de transpirație i s-a scurs pe frunte.
Bella a privit în jur, în vreme ce creierul ei amorțit de somn încerca să
găsească o scăpare, pe cineva, oricine, care ar putea să o ajute. Fusese destul de ușor să urce în tren nebăgată în seamă; peronul din Portsmouth era înțesat de soldați răniți aflați în drum spre casă, venind din Franța.
Stând printre ei, și-a amintit cum l-a condus pe Eli la gară în iarna anului 1939, în mijlocul unei mări de tineri înflăcărați, gata să pornească în aventură spre ținuturi străine. În timp ce iubitele lor arborau steagul Marii Britanii, Union Jack, nici unul din ei nu era conștient de iadul despre care îi scrisese Eli mai târziu, de pe linia frontului. Acum, dimpotrivă, stăteau tăcuți și nemișcați, cu pielea palidă, cu umbre negre sub ochii țintuiți în gol și holbați de șocul celor văzute. Unii erau în cârje, cu picioarele amputate; alții aveau brațele imobilizate cu eșarfe și vreo doi erau orbi, legați cu frânghii de cei care îi ghidau. Reușise să se amestece într-un grup care urca în tren și se ascunsese într-un colț, lângă
un tânăr care îi amintea de Eli, înalt și blond. Dacă ar fi vorbit cu el, își spunea acum, dacă ar fi rămas trează, ar fi putut să își schimbe locul în tren, dar epuizarea și mișcarea legănată îi puseseră capac.
— O clipă, a zis ea, când durerea a lăsat-o și s-a întors spre geanta din pânză tocită, care conținea toate bunurile ei: un fular de lână pe care i-l tricotase mama ei; o fotografie cu băiețelul ei, Alfie; o pătură subțire pe care o luase de pe patul ei din casa negustorului la care lucrase ca
servitoare; și o cutiuța în care se afla un inel de logodnă, cu smarald, pe care i-l dăduse Eli Hilton în noaptea dinainte de a pleca la război, când nici nu știuse că îl purta în pântec deja pe Alfie.
Iar la fund, portofelul gol și telegrama urgentă de la mama ei, pe care guvernanta i-o înmânase cu un rânjet de mulțumire pe chip, și care îi spunea să se ducă fără întârziere acasă, la Alfie. Apoi s-a uitat cu groază
la dată, care era în urmă cu o săptămână, ceea ce îi spunea că guvernantei îi luase o săptămână să îi dea telegrama. Alfie stătuse ascuns tot timpul acela? Nici acum nu suporta să se gândească la lucrul acesta, în timp ce trenul hurducăia pe șine, înaintând cu o viteză dureros de mică, iar fiecare secundă care trecea până să ajungă la el i se părea o oră.
Era deja îngrijorată de moarte în privința lui Alfie înainte de a primi telegrama, de când văzuse în ziar titlurile care îi săriseră în ochi din pragul casei victoriene unde lucra. O fotografie alb-negru în care se vedea iubita ei mamă, sub titlul de pe prima pagină: O moașă riscă
închisoare pe viață pentru ucidere dinculpă.
Vorbise imediat cu cei pentru care lucra, ceruse să i se permită că
plece acasă pentru o scurtă vizită, știind că fără prezența mamei sale și cum Eli lupta în linia întâi, Alfie rămânea în grija familiei tatălui său, care s-ar bucura de ocazia de a-l face dispărut pe băiat.
Dar cererea ei de concediu și un avans din salariu îi fuseseră refuzate și se dusese la culcare în seara aceea îngrozită de ce s-ar putea întâmpla cu copilul ei. Fără bani și fără nici un mijloc de a ajunge acasă, nu avusese de ales, fusese nevoită să aștepte încă o săptămână, ca să primească
salariul. Fuseseră șapte zile chinuitoare, gândindu-se că Alfie va fi trimis într-un loc unde nu va mai avea nici o șansă de a-l revedea – dar nimic nu ar fi putut-o pregăti pentru șocul din clipa când a înțeles că băiatul petrecuse acele șapte zile terifiat, înfrigurat și singur în ascunzătoarea preotului din casa parohială.
A continuat să caute un bilet de tren despre care știa bine că nu se află acolo, cu mâini tremurânde. În vagonul de tren, aerul era închis și fierbinte, iar ei i s-a făcut rău și a simțit că amețește când a întors din nou capul spre controlorul care se făcuse roșu de enervare, căci un copil mic care stătea vizavi de ea îl trăgea de haină.
— Îmi pare rău, dar nu reușesc să îl găsesc, a zis ea. L-am avut. Poate mi-a scăpat din mână când am adormit.
S-a uitat pe podea, sub picioare.
— Este împotriva legii să urci în tren fără bilet. Te rog să îți aduni lucrurile și te vom escorta jos din tren la prima oprire, a zis controlorul lipsit de înțelegere.
O alta durere a lovit-o, ca un junghi de data aceasta, iar lacrimi usturătoare i-au umplut ochii. Stătuse trează toată noaptea și nu se gândise decât la Alfie, simțindu-și stomacul care începea să se umfle din pricina sarcinii, care, judecând după ultima sângerare, avea deja trei luni.
Se trezise în zori, luase niște pâine din cămară în timp ce bucătăreasa era întoarsă cu spatele, apoi o pornise pe drumul lung de câteva ore până
la gară. În timp ce mergea pe șoseaua aglomerată, începuseră durerile.
Dureri pe care încercase să le ignore când a reușit să se strecoare într-un vagon, dureri care au crescut încet, odată cu înaintarea trenului. Știa că
pierde fătul din pântece. Tot ce putea face era să meargă înainte și să
spere că va ajunge la casa parohială înainte de a începe să sângereze. A încercat să nu se gândească la teroarea pe care o simțea Alfie, imaginea frumosului ei băiat singur în întuneric și să se concentreze la ce avea de făcut pentru a ajunge acasă, la el.
— Vă rog să nu mă dați jos din tren, domnule, vă rog, a implorat ea.
Casa mamei mele este în Kingston; va rog să mă lăsați până acolo. Fac orice.
Simțea cum lacrimile îi ard ochii, simțea umilința de a fi nevoită să
insiste în felul acesta.
— Nu vreau o scenă, don'șoară. Ridică-te înainte să chem poliția și să te aștepte pe peron.
Femeia din fața ei, cu un copil pe genunchi, a încruntat din sprâncene îngrijorată când Bella a strâns din dinți, înfruntând un nou val de durere, apoi s-a silit să se ridice și să se îndrepte spre ușile lângă care doi soldați stăteau pe podea, jucând cărți și fumând.
— Unde suntem? i-a întrebat ea.
— Tocmai intrăm în Falmer, a zis o femeie cu doi copii mici, care aștepta să coboare.
— Este cumva în apropiere de Kingston? a întrebat Bella, alarmată.
— Nu foarte departe. Aș zice zece minute cu autobuzul.
— Și pe jos?
Femeia s-a uitat la ea cu ochi mari.
— O oră, o oră și un sfert. Sunt patru mile peste dealuri. Va trebui să
găsești un han și să aștepți până dimineață.
— Nu pot, trebuie să ajung acolo în seara asta.
