— Alice, te rog! N-ai nimic, doar că ai mâncat prea multe fursecuri pe care le-ai copt cu Dorothy în după-amiaza asta. Iar Snowy este probabil în bucătărie, caută ceva de mâncare. Vanessa a întins capul spre bonă. Dorothy, scuze, ai vreo idee unde este șampania? Nu pot crede că

am petrecut un an plănuind această petrecere; totul este un haos din cauza blestematului de viscol.

Servitoarea, care aștepta încă ordinele, s-a făcut roșie ca focul și a rămas cu mâinile împreunate în fața șorțului.

— Cred că l-am auzit pe domnul Hilton spunându-i lui Peter să o lase afară, lângă ușa din spate, pentru că este destul de rece, a răspuns Dorothy.

Vanessa a clătinat din cap, enervată.

— Ar fi fost util dacă i-ar fi spus și responsabilului asta. S-a întors spre servitoare. Te poți duce, te rog, să vezi dacă șampania este lângă ușa din spate? Și ai grijă să o pui la gheață cât poți de repede. Oaspeții vor sosi într-o jumătate de oră.

Fata a dispărut în grabă.

— Doamnă Hilton, a zis Dorothy, este în regulă dacă plec la șapte?

Vanessa s-a uitat la ceas: era deja șapte fără cinci. Nu era deloc convenabil ca Dorothy să plece acum. Leo era încă afară, pe aleea din față, și trebuia să se pregătească, iar Alice era într-una din stările ei proaste.

— Ai putea să mai aștepți câteva minute, ca să îl îmbraci pe Leo?

Sunt încă atât de multe lucruri de rezolvat și sunt în întârziere.

— De ce nu poate să vină și Dorothy la petrecere? a zis Alice, uitându-se țintă în ochii mamei sale.

Vanessa și Dorothy au schimbat o privire care vorbea cât o sută de cuvinte.

— Dorothy este epuizată, pentru că a avut grijă de voi toată ziua. Nu vrea să vină la petrecerea noastră prostească.

Chiar în timp ce cuvintele îi zburau de pe buze, Vanessa s-a simțit prost că nici măcar nu îi trecuse prin cap să o invite pe Dorothy. Era prea târziu acum: nu ar avea cu ce să se îmbrace și ar ști că era un gând întârziat al Vanessei, rostit numai pentru că se simțise jenată.

— Petrecerea aceasta este numai pentru prietenii sus-puși ai mamei tale, a zis Dorothy, fără să o scape pe Vanessa din încurcătură.

— Dar tu ești singura căreia îi pasă de noi. Toți ceilalți numai se prefac.

— Alice, nu fi obraznică. Dacă mai poți sta puțin, Dorothy, îl trimit pe Leo în casă acum. Îmi pare rău că trebuie să te rog, a zis Vanessa, îndepărtându-se înainte ca Dorothy să îi poată răspunde.

Jos, în hol, Vanessa și-a tras cizmele de cauciuc peste pulpele îmbrăcate în ciorapi și și-a înfășurat un palton din blană de vulpe peste halatul din mătase. După o ultimă privire îndreptată în sus, spre fiica ei sfidătoare, care rămăsese în capul scărilor, i-a strigat:

— Alice, mă întorc în cinci minute și aștept să fii îmbrăcată și gata de petrecere.

— Nu vă faceți griji, doamnă Hilton, o ajut eu. Vom fi gata imediat, nu-i așa?

Dorothy i-a zâmbit blând fetiței ai cărei ochi verzi luceau din nou, plini de lacrimi de frustrare.

— Îți mulțumesc, Dorothy a răspuns Vanessa, simțindu-se vinovată

când a ieșit în aerul rece de decembrie.

Știa că de cum va rămâne singură cu Dorothy, Alice o va târî pe sărmana bonă afară să caute cățelușul prin zăpadă. Fusese o greșeală să îi permită să păstreze animalul; cățeii provocau întotdeauna haos, iar blestematul făcuse pipi pe covorul lor cel nou, cumpărat în onoarea petrecerii.

A mai aruncat o privire în spate, spre scena pregătită să găzduiască

spectacolul: tavanul înalt, făcut pentru a expune un brad transportat de la Londra; scara maiestuoasă, împodobită cu crenguțe de ilice și o sută de fundițe roșii din catifea, cusute de mână; holul de la intrare, destul de mare ca să încapă un pian de concert, la care pianistul urma să cânte colinde de Crăciun.

Vânzarea pământului din jurul casei parohiale îi adusese lui Richard o atât de necesară injecție de lichidități pentru a menține ferma pe linia de plutire și a redecora casa. În anii scurși de la moartea tatălui lui Richard, Wilfred Hilton, își dăduseră seama cu durere că ținuse ascuns un număr mare de decizii economice proaste. Wilfred era un bărbat cu gusturi scumpe – cai, mașini și femei – și o etică a muncii deficitară.

Moștenise domeniul de la tatăl lui, dar nu îl interesa ferma și nici viitorul ei și cheltuise aproape toți banii familiei Hilton până când murise, lăsând în urmă numai datorii și inimi frânte, printre care și pe cea a singurului său fiu rămas în viață, Richard, pe care îl neglijase toată viața. Ceea ce făcea ultima scrisoare, scrisă pe patul morții, cu atât mai dureroasă.

Noiembrie 1959

Dragă Richard,

Știu că nu ne-am înțeles întotdeauna bine, iar îndepărtarea noastră este unadin cele mai mari dureri ale mele, laolaltă cu abandonarea copilului fratelui tău,Alfred James. Vreau să știi că îmi pare foarte rău că nu ți-am fost alături mai multcând a murit mama ta, pe vremea când aveai numai șase ani.

Când s-a dus mama ta, în condiții atât de groaznice, voiam să învinuiesc pecineva, atât pentru moartea ei, cât și a lui Eli. Dar pe măsură ce viața mea a mersînainte și durerea s-a mai domolit, am privit moartea lui Evelyn cu alți ochi. Șiam ajuns să regret felul în care m-am purtat cu Tessa James.

Ani întregi m-am torturat pentru ce s-a întâmplat cu Alfie, iar când s-aîntors la noi am simțit că este un semn de la Dumnezeu, șansa de a îndreptagreșelile făcute. Sunt conștient că te-am lăsat cu datorii, dar îți scriu ca să știi că

am vorbit cu avocatul familiei, pentru a-l informa că la moartea mea casa

parohială îi va reveni lui Alfred James, să facă cu ea cum va dori. Ani întregi amales să ignor dreptul prin naștere al lui Alfie și acum știu că am greșit Noi avemdestul; nu avem nevoie de o altă fermă, pe când pentru el este totul. În plus, esteun preț mic pe care i-l putem plăti în schimbul a ceea ce ar fi fost dreptul lui, dacă

Eli nu ar fi pierit în război. Bella și Eli erau logodiți și urmau să se căsătorească

atunci când a plecat el, iar după moartea lui ea a returnat inelul cu smarald albunicii mele, pe care i-l dăduse Eli, ceea ce dovedește o putere de caracter pe carepuțini o au. Dacă l-ar fi vândut, prețul obținut ar fi salvat-o din sărăcia care oucis-o în cele din urmă.

Sper să fii de acord cu această decizie. Alfie James mi se pare un tânăr cât sepoate de cordial și de harnic și sper că veți găsi o cale de a trăi alături unul decelălalt.

Cu multă dragoste și admirație,

Tatăl tău, Wilfred

Vanessa citise scrisoarea chiar înainte ca Richard să o arunce în foc, provocând o ceartă strașnică între ei, care l-a trezit pe Leo. Familia James era de prea multă vreme un blestem pe capul lor, a strigat Richard și își dorea ca Alfie să nu se fi născut. Când Richard a ieșit trântind usa, Leo a asaltat-o cu un torent de întrebări despre Bobby și Alfie James, pe care fusese nevoită să le ocolească.

Sigur că știa adevăratul motiv al furiei lui Richard; afecțiunea dintre Wilfred și Alfie fusese greu de ignorat. Wilfred își neglijase fiul toată

viața, lăsându-l în grija unui șir nesfârșit de bone și profesori particulari.

Alfie, dimpotrivă, fusese iubit cu pasiune de două femei din familia James. Era făcut dintr-un material rezistent, iar la azilul pentru săraci îi fusese încredințată o muncă la fermă, unde a învățat meserie prin trudă

istovitoare, astfel încât în ziua când a sosit la ușa lor, în vârstă de 16 ani, era în stare să conducă Ferma Tiselor de unul singur.

Richard îl urâse pe tatăl lui pentru că preferase un alt băiat în defavoarea propriului fiu, iar acum Vanessa observa cu tristețe cum se repetă istoria; durerea din ochii fiului lor se vedea limpede când soțul ei făcea mare caz de Bobby James, dar pentru sărmanul Leo nu avea decât cuvinte de ocară.

— Pentru numele lui Dumnezeu! Unde s-o fi dus? a strigat Richard de la capătul aleii, ca să îl audă oricine se afla în jur.

— Richard, ce s-a întâmplat? a zis ea, grăbindu-se spre el.

— Băiatul ăsta este un incapabil. Este în lumea lui și parcă merge cu capul în cur.