— Cel mai bine pentru cine? s-a răstit Vanessa la ea.

— Îmi pare rău, Vanessa, dar nu avem de ales. Firma nu mai are nici un ban, a zis Helen și a strâns din buze.

Vanessa a privit încruntată spre Helen. Totul îi era neclar în minte, dar i se părea că Helen devenise și mai retrasă decât de obicei și evita să

rămână singură cu ea. Știa că nora ei nu o plăcea; nu fusese nici o discuție, dar Helen avea grijă să nu-i arate prea mult din ce simțea și ce gândea.

Reușise în viață, căsătorindu-se cu Leo. Vanessa era sigură că îi cunoscuse pe părinții lui Helen, dar nu își amintea nici fețele lor, nici numele; tot ce își amintea era că nu făceau parte din lumea lor. Nu își putea suprima sentimentul că Helen nu fusese destul de bună pentru Leo. Totul fusese atât de ușor pentru ea, iar acum, că vindeau casa și urma să devină foarte bogată, îi datora Vanessei respect, bunătate – o fărâmă de empatie.

Sienna a apărut deodată la ușă și a dat fuga spre ea, făcând ca senzația de panică care o încerca să se domolească. Atât timp cât era cu nepoata ei, totul era bine. Își amintea că fusese vorba de multe datorii –

Leo îi vorbise despre lucrul acesta și poate că fusese de acord cu vânzarea casei. Era totul într-o asemenea ceață din care țâșnea câte o informație ca un fulger care îi zguduia creierul în încercarea de a-l face să-și amintească.

— Bună, draga mea, a zis Vanessa, calmată de prezența fetiței. Cum

a fost la școală?

— Nu a fost deloc bine, a spus Sienna, încrucișându-și brațele.

— Vai de mine, ce s-a întâmplat?

Vanessa a tras-o pe fată la pieptul ei.

— Ben s-a așezat lângă mine la prânz.

— Cine-i Ben?

— Ben mi-a distrus viața, este foarte rău cu mine, a zis Sienna, oftând din rărunchi.

— Mie mi se pare că te place, dacă s-a așezat lângă tine. Băieții sunt de multe ori răutăcioși cu fetițele pe care le plac.

— Așa cum este tati cu mami? a zis fetița, ridicând ochii spre ea.

Vanessa s-a uitat încruntată spre Helen, apoi a îmbrățișat-o pe nepoata ei. La înfățișare semăna mult cu Leo – și cu Alice dar firea o moștenise de la Helen.

Stătea pe loc și se uita la tatăl ei care se învârtea de colo colo făcând greșeli și erori de judecată și absorbea totul, ca și cum și-ar fi notat ce să

nu facă atunci când va crește. Avea numai șapte ani, dar când punea o întrebare, aștepta răspunsul și rămânea cugetând în mintea ei la răspuns, până ce se hotăra dacă să îl accepte sau nu. De multe ori știa unde se află

lucrurile pierdute, întinzându-i calmă cheile sau portofelul tatălui ei care se agita roșu la față, înjurând și strigând. Când nu se juca afara, era un copil foarte liniștit, stătea împreuna cu Vanessa și o întreba despre petrecerile pe care le dădeau altădată în casă și despre rochiile elegante pe care le purtase odinioară.

Iar apoi Sienna voia să vorbească despre Alice – întreba ce i se întâmplase. Cum fusese și dacă semăna cu ea. Și chiar semăna, și-a zis Vanessa, era bucățică ruptă din Alice, cu părul ei blond și ochii verzi, deși era mai liniștită și mai docilă decât Alice. Avea un fel aparte, care te făcea să simți că vede ce fel de om ești numai uitându-se la tine. Uneori era de-a dreptul tulburător, aproape straniu, să o vezi că te urmărea cu privirile.

— Așadar, ce să facem? Jucăm un joc, sau poate gătim ceva împreună?

— Cred că ar fi greu să gătiți ceva, trebuie să stăm aici, sus, să nu îi încurcăm, a zis Helen simplu, iar Vanessa i-a aruncat o privire aspră.

— Când plecăm de la Conacul Tiselor? a întrebat, strângând mâna

Siennei atât de tare, încât degetele i s-au făcut albe.

— Avem avion mâine. Nu vrem să fim aici când începe demolarea, i-a răspuns Helen.

— Nu-mi vine să cred că e mâine. A trecut atât de repede timpul, încât simt că nu mi-am luat la revedere de la toată lumea, asa cum se cuvine, a zis Sienna și a început să plângă.

— Nu ți-au spus prietenii la revedere azi, la școală?

— Ba da, mi-au făcut o felicitare.

— Asta e foarte frumos, va trebui să mi-o arăți. Cui nu i-ai spus la revedere?

Vanessa i-a mângâiat părul, în timp ce fetița i se cuibărea în brațe.

— Lui Peter și lui Dorothy, a șoptit Sienna.

— Dorothy? a exclamat Vanessa, aruncând o privire spre Helen. Nu știam că te vezi cu Dorothy, draga mea.

Sienna a încuviințat din cap.

— Uneori, a spus ea încet.

— Înțeleg, a zis Vanessa, cu un zâmbet forțat.

Sienna a sărit în picioare și s-a dus la fereastra; afară începea deja să

se însereze.

— Uite, bunico, ninge! Putem să mergem să ne jucăm afară?

— Vrei să facem un om de zăpadă? a propus Vanessa, simțindu-se mai veselă.

— Da, putem? a strigat Sienna. Mă duc să îmi iau mănușile.

— Se întunecă, Sienna. Nu cred că este o idee bună, a zis Helen, dar era în zadar: Sienna ieșise deja pe ușa dormitorului și coborâse scările până la jumătate când Helen s-a grăbit să o ajungă din urmă.

Ceva mai lent, Vanessa le-a urmat pe coridor și a coborât scările încet, privindu-le pe Helen și Sienna aflate acum în vestibul, în căutarea mănușilor.

Când a ajuns jos, unul dintre oamenii de la firma de transport a trecut pe lângă ea și a luat-o în sus pe scări. Vanessa l-a urmărit din ochi până când a ajuns la capătul scărilor și a privit în jur, apoi s-a îndreptat pe palier spre biroul lui Leo, aruncând o scurtă privire spre ea. Ceva din purtarea lui a neliniștit-o, nu semăna cu ceilalți, agitați și hotărâți. Părea pierdut.

— Haide, bunico! a strigat Sienna.

Cutiile din hol în care se aflau paltoanele lor erau încă deschise, iar Vanessa a tras dintr-una geaca roșie din puf a Siennei.

— De ce uneori îmi spui Alice, bunico? a întrebat Sienna, băgându-și brațele prin mâneci.

— Îmi pare rău, nu intenționat. Cred că se întâmplă pentru că îmi amintești de ea.

— Tati nu vorbește niciodată despre ea. Semăna cu mine, nu-i așa? a întrebat Sienna, ridicând privirile către tabloul cu Alice, aflat pe palier.