— Îmi pare rău, doamnă, dar când am coborât ca să începem să o aducem în casă, nu era acolo. L-am căutat pe domnul Hilton, ca să îl întrebăm.
Vanessa a aruncat o privire spre rochia lungă până la podea, care atârna peste ușa șifonierului și și-a strâns capotul de casă mai bine în jurul taliei.
— Ei bine, vom bea șampanie caldă dacă se află încă în lăzi, pe undeva. De ce nu am fost anunțată mai devreme?
Servitoarea a pornit-o după ea spre capătul scărilor, unde s-a întâlnit cu bona copiilor, care venea în direcția ei, ducând în mâini pantofii roșii ai lui Alice.
— Dorothy, știi unde este Alice? Trebuie să rezolv o problemă cu șampania, iar ea ar trebui să fie îmbrăcată până la ora asta.
— Da, doamnă Hilton, este în dormitorul de oaspeți – i-am pregătit hainele acolo. Nu mai durează mult.
Vanessa a remarcat cât de obosită arăta bona. Părul negru îl avea prins la spate într-o coadă de cal și era încă îmbrăcată cu șorțul de bucătărie, care era plin de făină, pentru că toată după-amiaza făcuse fursecuri cu copiii, ca să îi țină ocupați. În ciuda eforturilor ei de a rămâne veselă tot timpul, era clar că sărmana femeie se săturase. Petrecerea aceasta îi obosise pe toți, iar Vanessa abia aștepta să se termine.
A aruncat o privire în oglinda din hol și și-a ajustat unul dintre bigudiuri. Era complet machiată, cu tot cu gene false și stătea în picioare, cu degetele răsfirate peste șoldurile înguste, iar oja lucioasă de culoarea sângelui reflecta luminile venite dinspre imensul brad de Crăciun din
holul de la parter.
— Iată-te, Miss Alice. Vrei să te îmbrac cu frumoasa rochie roșie? a zis Dorothy, zâmbind către fetița care apăruse în spatele mamei sale.
După ochii înroșiți și ușor umflați, era limpede că plânsese.
Alice a ridicat din umeri, iar breteaua salopetei i-a căzut de pe umăr.
— Urăsc rochiile, a spus ea, privind în sus către mama ei, cu disperare în ochi.
— Alice, nu am timp de asta acum. Te rog, fă și tu o dată ce ți se spune, da?
Vanessa a dat să pornească spre scara cea mare.
— N-o găsesc nicăieri pe Snowy. Mi-e teamă că a fugit, a scâncit Alice, referindu-se la cățelușul de trei săptămâni, care era obișnuit cu frigul și fugea mereu afară, căci se născuse la casa parohială, în mijlocul iernii.
— Ce-ar fi să îți pui rochia și apoi ne putem pregăti împreună în camera mamei.
Încercarea Vanessei de a-si ascunde iritația era sortită eșecului.
— Mă doare burtica.
Alice și-a înfășurat brațele în jurul stomacului și s-a așezat pe podea.
— Alice, te rog! N-ai nimic, doar că ai mâncat prea multe fursecuri pe care le-ai copt cu Dorothy în după-amiaza asta. Iar Snowy este probabil în bucătărie, caută ceva de mâncare. Vanessa a întins capul spre bonă. Dorothy, scuze, ai vreo idee unde este șampania? Nu pot crede că
am petrecut un an plănuind această petrecere; totul este un haos din cauza blestematului de viscol.
Servitoarea, care aștepta încă ordinele, s-a făcut roșie ca focul și a rămas cu mâinile împreunate în fața șorțului.
— Cred că l-am auzit pe domnul Hilton spunându-i lui Peter să o lase afară, lângă ușa din spate, pentru că este destul de rece, a răspuns Dorothy.
Vanessa a clătinat din cap, enervată.
— Ar fi fost util dacă i-ar fi spus și responsabilului asta. S-a întors spre servitoare. Te poți duce, te rog, să vezi dacă șampania este lângă ușa din spate? Și ai grijă să o pui la gheață cât poți de repede. Oaspeții vor sosi într-o jumătate de oră.
Fata a dispărut în grabă.
— Doamnă Hilton, a zis Dorothy, este în regulă dacă plec la șapte?
Vanessa s-a uitat la ceas: era deja șapte fără cinci. Nu era deloc convenabil ca Dorothy să plece acum. Leo era încă afară, pe aleea din față, și trebuia să se pregătească, iar Alice era într-una din stările ei proaste.
— Ai putea să mai aștepți câteva minute, ca să îl îmbraci pe Leo?
Sunt încă atât de multe lucruri de rezolvat și sunt în întârziere.
— De ce nu poate să vină și Dorothy la petrecere? a zis Alice, uitându-se țintă în ochii mamei sale.
Vanessa și Dorothy au schimbat o privire care vorbea cât o sută de cuvinte.
— Dorothy este epuizată, pentru că a avut grijă de voi toată ziua. Nu vrea să vină la petrecerea noastră prostească.
Chiar în timp ce cuvintele îi zburau de pe buze, Vanessa s-a simțit prost că nici măcar nu îi trecuse prin cap să o invite pe Dorothy. Era prea târziu acum: nu ar avea cu ce să se îmbrace și ar ști că era un gând întârziat al Vanessei, rostit numai pentru că se simțise jenată.
— Petrecerea aceasta este numai pentru prietenii sus-puși ai mamei tale, a zis Dorothy, fără să o scape pe Vanessa din încurcătură.
— Dar tu ești singura căreia îi pasă de noi. Toți ceilalți numai se prefac.
— Alice, nu fi obraznică. Dacă mai poți sta puțin, Dorothy, îl trimit pe Leo în casă acum. Îmi pare rău că trebuie să te rog, a zis Vanessa, îndepărtându-se înainte ca Dorothy să îi poată răspunde.
Jos, în hol, Vanessa și-a tras cizmele de cauciuc peste pulpele îmbrăcate în ciorapi și și-a înfășurat un palton din blană de vulpe peste halatul din mătase. După o ultimă privire îndreptată în sus, spre fiica ei sfidătoare, care rămăsese în capul scărilor, i-a strigat:
— Alice, mă întorc în cinci minute și aștept să fii îmbrăcată și gata de petrecere.
