— Este în regulă dacă împachetăm asta? a zis unul dintre muncitori, întinzându-se spre portret.

Vanessa a simțit că înțepenește pe loc.

— Puteți să îl mai lăsați pe acela, vă rog? a spus Helen care apăruse brusc.

Vanessa s-a întors și s-a uitat la ea. Helen și Alice aveau aceeași vârstă, si-a dat ea seama deodată. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, dacă

Helen ar fi fost cea care ar fi dispărut și nu Alice, poate că fiica ei ar sta astăzi în locul unde stătea Helen acum.

— Unde este mama ta, Helen? Nu o să îi fie dor de tine când ne vom muta?

— Poftim?

Helen s-a înroșit, tulburată de întrebare.

— Mama ta, unde locuiește ea? Nu îmi amintesc să o fi cunoscut.

Helen a privit-o țintă, apoi și-a dres glasul și a spus încetișor:

— Mama mea a murit pe când eram mică.

Vanessa a privit-o țintă pe Helen în ochii albaștri, simțind un val de ură intensă care i-a tăiat răsuflarea. Mama lui Helen era moartă, deci nimeni nu i-ar fi dus dorul. Dacă Helen ar fi murit în locul lui Alice, Leo și Helen nu s-ar fi cunoscut, Leo s-ar fi căsătorit cu altcineva. Cineva de care să îi placă și ei, și lui Alice, iar ei trei ar fi fost fericiți împreună.

— Sigur, nici o problemă, ne întoarcem după el mai târziu, a zis omul în timp ce Helen se îndepărta.

— Alice nu voia să poarte rochii, nu-i așa, bunico, la fel ca mine? a insistat Sienna.

Vanessa a simțit că îi tremură picioarele. Nu voia să părăsească

această casă; nu voia să o părăsească pe Alice.

— Da, a zis ea, privind-o pe Helen care a urcat scările spre

dormitorul ei și a închis ușa. Era foarte haioasă și deșteaptă și ura rochiile. Nu voia să poarte decât salopetă. Mie îmi plăcea să o îmbrac în rochițe frumoase, dar ea le ura, așa că, de cele mai multe ori, cedam și o lăsam să-și ia salopeta.

— Ai fost tristă când a murit?

Sienna o privea cu ochii ei mari, verzi. Chipul părea să i se amestece cu cel al lui Alice, iar camera începuse să se învârtă.

— Da, toti am fost triști. Si acum sunt tristă, dar tu m-ai făcut foarte fericită când te-ai născut.

Vanessa a simțit deodată că o ia amețeala și s-a îndreptat spre un scaun uitat în hol.

— Unde îți sunt căciula și mănușile, bunico? a zis Sienna, strângând între mâinile ei degetele bunicii. Ai mâinile încă reci, după plimbarea de mai devreme.

— În camera mea, cred. Mă duc să le iau, iar tu începe să faci un bulgăre mare pentru bază. Nu durează mult.

Vanessa a început să urce scările, iar zarva celor cinci-șase muncitori, care strigau unul la altul, intrând și ieșind în grabă din casă, a pierit. Când a trecut pe lângă dormitorul lui Helen, a auzit radioul și sunetul apei care curgea în cadă, dincolo de o ușă închisă. Apoi, trecând de cabinetul lui Leo, a văzut că ușa era întredeschisă și înăuntru se mișca cineva.

— Alo? a zis ea, împingând-o la perete.

Un bărbat în jur de șaizeci de ani, înalt și îmbrăcat în negru, stătea în picioare în spatele biroului lui Leo. A ridicat privirea și Vanessa a înghețat, ca o căprioară surprinsă de lumina farurilor.

— Nu cred că fiului meu i-ar plăcea să umble cineva pe aici, a zis ea.

Bărbatul a încuviințat din cap și, fără să zică nimic, a închis cu putere un sertar, apoi a trecut pe lângă ea și a ieșit din cameră. Vanessa l-a privit coborând scările și ieșind pe ușa principală, unde doi dintre muncitorii de la firma de transport l-au salutat printr-o mișcare politicoasă din cap; așa cum ai face cu un străin.

— Haide, bunico! începe să se aștearnă, i-a strigat Sienna, în timp ce Vanessa se afla în pragul ușii dormitorului său și îl privea pe omul care se îndepărta pe alee în lumina proiectoarelor care începeau să se aprindă.

Recunoscuse ceva în înfățișarea lui – ochii lui de un albastru rece îi

erau familiari.

Vanessa a intrat în dormitor, tulburată de prezența lui și și-a luat mănușile de pe caloriferul de la fereastră, apoi a mai privit o dată spre omul care ieșea pe porțile conacului chiar în clipa în care Sienna traversa alergând pajiștea din față, spre căsuța din copac, în lumina care pierea.

Deodată fetița s-a oprit și a făcut semn cu mâna cuiva aflat la depărtare. Vanessa a aruncat o privire spre pădure și i-a văzut pe Dorothy și Peter care își plimbau câinele pe aleea luminată, înspre căsuța în care locuiau. Dorothy i-a zâmbit fetiței și a fluturat o mână spre ea cu însuflețire, înainte de a se uita spre fereastra Vanessei, ca și cum ar fi știut că este acolo și îi privește. Pentru o clipa, privirile li s-au întâlnit, iar apoi Dorothy s-a uitat în altă parte, șoptindu-i ceva soțului ei înainte să

dispară după colț.

Vanessa nu știuse că Sienna o cunoaște pe Dorothy; credea că Helen nu mai vorbise cu ea de ani întregi. Nu îi plăcea ideea că ele două aveau o relație pe la spatele ei. Un secret pe care îl ascundeau de bunica. O făcea să se simtă personajul negativ. Dar adevărul era că Dorothy avea o problemă cu ea, o evita. De când dispăruse Alice.

Nimic nu o rănea mai tare decât cei care nu îi spuneau nimic despre Alice. În săptămânile și lunile de după dispariția ei, mulți prieteni orbecăiseră neștiind ce să spună, de multe ori spunând lucruri greșite.

Dar nu o deranja ce spuneau, atâta vreme cât spuneau ceva.

Dorothy era una dintre cei care nu spuneau nimic, care traversau strada dacă o vedeau apropiindu-se. O lașă care nu voia să fie nevoită să

îi vadă durerea, iar Vanessa bănuia că se simțea parțial vinovată. Dacă

Dorothy nu ar fi plecat de la petrecere în seara aceea, dacă ar fi rămas, așa cum o rugase Vanessa, Alice ar fi fost în viață acum, o femeie în toată

firea, ca Helen, ar fi avut copii.

Ninsoarea cădea mai deasă acum, iar amintirile acelui ajun de An Nou i-au revenit ca un talaz. De câteva ori fusese tentată să anuleze petrecerea în acea zi; Mama Natură părea să facă tot posibilul să îi spună

ceva; să încerce să oprească petrecerea care schimbase tot cursul vieții ei.

De-ar fi ascultat!

— Unde este Sienna?

A revenit brusc în prezent, s-a întors și a văzut-o pe Helen în pragul ușii, stând ca o căprioară în lumina farurilor.

— Este afară. Eu îmi luam mănușile.

— Nu o văd de la fereastră. Credeam că ești cu ea.

Vanessa a trecut pe lângă ea, ieșind pe palier.