— Nu sunt aici decât de câteva clipe. Nu te agita. Vrem să facem un om de zăpadă; ea a început să îl construiască, cât timp eu am urcat până

în cameră pentru câteva clipe.

— A trecut mai mult de atât; s-a întunecat.

Vocea lui Helen era panicată. Cele două femei s-au grăbit pe scări în jos, pe lângă muncitorii care încă se agitau de colo colo, în ciuda ceasului care le spunea că trecuse de ora cinci.

— Ați văzut-o pe fetița care era aici mai devreme? În hăinuța roșie? a zis Helen, îndreptându-se spre unul dintre muncitori, care ducea în brațe o cutie grea.

— Nu am mai văzut-o de o vreme, îmi pare rău. Aproape am terminat la parter; să ne apucăm de dormitoare acum, sau vreți să îl așteptați pe soțul dumneavoastră ?

Mergând spre ușă, Vanessa a aruncat o privire în camerele de la parter, surprinsă de cât de multe lucruri fuseseră strânse de când urcase la etaj. Afară se lăsase întunericul, dar proiectoarele care străjuiau aleea și marginea peluzei luminau totul.

— Sienna! a strigat, simțind deodată că lumea încetinea, iar simțurile i se ascuțeau. Alerga spre căsuța din copac ultima dată când am văzut-o, a zis cu voce tremurată, în timp ce Helen își căuta frenetică cizmele de cauciuc.

— Unde sunt cizmele mele? Le-am lăsat aici, s-a rătoit la unul dintre muncitori care, simțindu-i panica, s-a oprit și a lăsat jos cutia pe care o ducea în brațe.

Într-un final, le-a găsit și a pășit printre cutiile îngrămădite lângă

ușă, strigând numele Siennei. Vanessa și-a tras în picioare pantofii de sport, a apucat o lanternă și a pășit în noaptea care se lăsa.

— Sienna! Sienna! a strigat Helen, alergând spre colțul casei.

— Verific eu căsuța din copac, a zis Vanessa, apucând lanterna și coborând lunga alee de acces acoperită cu pietriș, implorând-o pe Sienna să se afle acolo, înfășurată într-o pătură, citind o carte și răspunzându-i cu un zâmbet.

Într-un sfârșit, a ajuns la căsuța din copac și a urcat scările,

băgându-și capul prin deschizătură. Cu inima bubuindu-i în piept, a plimbat lanterna în jurul încăperii mici, întunecate și umede, care era goală.

Numai un morman de pături, perne și ambalaje de dulciuri care acopereau podeaua. Coborând cu grijă treptele, Vanessa s-a uitat înapoi spre casă, unde Helen alerga înnebunită, strigând numele fiicei sale.

Parcă s-ar fi întors în timp, parcă se privea pe ea însăși în urmă cu cincizeci de ani; fiecare secundă chinuitoare transformând îngrijorarea în panică oarbă.

Când Vanessa a pornit înapoi spre casă, unde muncitorii se împrăștiaseră deodată în întuneric ca să ajute la căutarea Siennei, a început să o cuprindă o înfiorătoare senzație de familiaritate.

7.

WILLOW

Joi, 21 decembrie 2017

— Mike este un nemernic egoist, a zis Kellie în timp ce Willow și Charlie se chinuiau să traverseze parcarea din fața primăriei ducând în brațe cutii pline cu diferitele piese ale machetei proiectului Parcul Tiselor.

De ce te-a lăsat să te ocupi singură de întrunirea cu localnicii?

Kellie, office manager la Sussex Architecture, plănuia o dimineață în care să aducă la zi documentele restante, când a sunat telefonul cu rugămintea șefului ei de a o aduce pe Willow și macheta dezvoltării imobiliare a Parcului Tiselor la birou, astfel încât el să poată avea o întâlnire cu clientul. Fumegând, sărise în mașină și condusese până la primăria din Kingston.

— Spunea că Leo Hilton pleacă mâine și au ceva de discutat, a încercat Willow, oarecum speriată de furia lui Kellie, în ciuda faptului că

nu era îndreptată spre ea.

— Rahat! N-a vrut să fie deranjat cu o tonă de întrebări despre măsurile de reducerea traficului, acum, că afacerea este ca și încheiată, a răbufnit Kellie, în timp ce un cuplu de oameni în vârstă a trecut pe lângă

ea privind-o cu îngrijorare. Ce drăguț din partea lui să recunoască toată

munca pe care ai făcut-o – nici măcar nu te-a invitat la prânz. De necrezut! Bine, o pornim?

Scuturată de un fior de frig, Kellie și-a strâns paltonul subțire de lână

în jurul corpului ei suplu. Când s-au întâlnit pentru prima dată, Kellie i s-a părut fragilă ca o păpușă de porțelan, cu părul ei roșcat ondulat și cu tenul palid, dar s-a dovedit a fi exact opusul; neînfricată, cu limba ascuțită și cu o energie nestăvilită.

Charlie s-a uitat la Willow, apoi la părinții lui, care așteptau răbdători lângă Volvoul lor, în celălalt capăt al parcării.

— Putem veni după voi până la birou și să vă ajutăm să băgați macheta înăuntru, s-a oferit el. Părinții mei întreabă dacă vrei să luăm prânzul în oraș. Desigur, ești binevenită și tu, Kellie, a adăugat el.

— Nu mănânc la prânz în perioada asta, a zis Kellie scoțând telefonul și înconjurând mașina, către scaunul șoferului.

Willow a privit către Charlie, apoi către Kellie, care tasta nervoasă pe telefonul ei.

— Este foarte drăguț din partea lor, dar mă tem că am ceva de lucru.

I se strângea stomacul amintindu-și de discuția cu Dorothy despre cimitir. Ședința consiliului de planificare era a doua zi; dacă uitaseră un lucru atât de important ca un cimitir, vor avea mari probleme –

dezvoltatorii vor fugi mâncând pământul. Trebuia să vorbească cu Mike, fără întârziere.

— Bine, a zis Charlie, nici o problemă. Să le spun eu la revedere din partea ta?

— Nu. Vin eu, a zis ea, aplecându-se în interiorul mașinii ca să îi spună lui Kellie că mai durează un minut și ca să evite privirea de evidentă dezamăgire din ochii iubitului ei.

Ea și Charlie nu se certau niciodată; el ura discuțiile în contradictoriu, la fel și ea, dar din motive complet diferite. O anunțase mândru la prima lor întâlnire, într-o pizzerie din Brighton, că părinții lui nu se certaseră niciodată în douăzeci și cinci de ani de căsătorie – ceea ce era un concept străin lui Willow. Părinții ei, care divorțaseră într-un final după douăzeci de ani tumultoși, nu comunicau decât pe un ton răstit, aruncând cu lucruri și scoțând-o pe Willow pe balconul apartamentului indiferent de vreme, ca să poată urla unul la altul.

Charlie nu era genul de bărbat lângă care își închipuise că va trăi. De fiecare dată când își imagina viitorul, era alături de cineva în care nu putea avea încredere, care dispărea la intervale regulate, așa cum făcuse tatăl ei mai toată copilăria ei. Dimpotrivă, Charlie era un om de încredere, haios și săritor, cu un fel de a vorbi care îl făcea să pară că îi cere mereu scuze. Când se cunoscuseră, la barul studenților de la Universitatea Sussex, îi amintise de Clark Kent: atrăgător și înalt, cu ochi căprui zâmbitori și o atitudine blândă, oarecum anostă. Se împăcaseră

bine timp de aproape trei ani, până în acea zi de Sfântul Valentin când căzuse într-un genunchi înaintea ei în vârful Catedralei Sagrada Familia din Barcelona, în fața unui grup de elevi din Germania care nu mai conteneau cu chicotelile. Dinăuntrul ei, totul striga nu, dar reușise să

murmure ceva de genul „mulțumesc, dar nu sunt pregătită”. După care coborâseră cele cinci sute patru trepte într-o tăcere perfectă.

Păruse să accepte refuzul ei cu grație, dar de atunci se enervau

reciproc. Între ei persista o ambianță care nu fusese niciodată prezentă; o conversație pe care Willow nu dorea să o poarte. Îl iubea pe Charlie într-un fel care o făcea să se teamă că l-ar putea pierde, dar eternitatea era un timp prea lung.

— La naiba, Kellie este o forță a naturii, a zis el, împingându-și ochelarii pe nas, în timp ce traversau parcarea.

— Este minunată; nu-i pasă ce cred ceilalți. Mai toți partenerii de la firmă sunt speriați de ea, pentru că spune lucrurilor pe nume, dar este angajată de atâta vreme, încât nu își permit să îi plătească o compensație de concediere.

— Minunat, a zis Charlie când ajunse lângă părinții lui. Willow nu poate veni cu noi, din păcate, căci are ceva de lucru înainte de ședința consiliului, de mâine.

— Vai, ce păcat! Ai muncit atât de mult la proiectul ăsta, că ar trebui să ne lași să te scoatem la masă, a zis John, zâmbindu-i cald.