— Mă duc eu, Richard, a zis Peter din vârful unei scări. Vrei siguranțele albastre, nu-i asa?
Vanessa l-a privit pe Leo, care își mușca buza, cu capul plecat. Era un adevăr trist că lui Leo îi lipsea simțul practic. Ura viața la fermă și nu avea nici cea mai mică aplecare pentru ea, obosea, se enerva și i se făcea frig foarte repede. Era înalt și subțire, dar avea forță, cu un breton blond în spatele căruia se ascundea, și o preferință pentru visarea cu ochii deschiși cu o carte în mână, înăuntru, la căldură.
Bobby James, fiul lui Alfie, era neobosit și de multe ori îl vedeau sus, pe tractor, la mult timp după lăsarea întunericului, oprindu-se numai ca să mănânce sau să bea. Richard și Bobby vorbeau de multe ori cu însuflețire, iar când băiatul își termina treburile încredințate de tatăl sau, Richard îl ruga să îi dea o mână de ajutor la câmp cu un gard rupt sau un vițel nou-născut.
Obrajii îi ardeau de frig când luminile au prins în sfârșit viață,
inundând cărarea din fața ei timp de o clipă, înainte de a se stinge din nou, cufundând aleea în întuneric.
— Blestemăția asta a făcut scurtcircuit din nou, a mârâit Richard.
Se uita furios la beculețele refractare din mâna lui și se clătina periculos în vârful scării mobile. Înalt de un metru nouăzeci, cu pielea măslinie, ochii căprui și părul blond, avea câteva kilograme bune mai mult decât în ziua în care, un tânăr deșirat de nouăsprezece ani, îi ceruse mâna Vanessei, pe malul Lacului Tiselor, dar era încă chipeș, fără nici o îndoială.
— Richard, dragule, a zis ea privind în sus la el, ce-ar fi să-l lași pe Peter să termine luminile? Tu trebuie să te pregătești.
O liniște nepământeană se lăsase peste întreaga proprietate acum, că
viscolul trecuse. Parcă se odihnea, dar nu se încheiase încă. Vanessa auzise că lacul înghețase în întregime și că urmau alte viscole. Nu știa dacă artificiile aveau să se aprindă, dar următoarea sarcină a lui Peter era să le pregătească pe ponton, pentru miezul nopții.
— Aproape am terminat. Încă vreo două minute, a zis Richard, fără
să își ia ochii de la ceea ce făcea.
Vanessa s-a întors către casă și a văzut un alt om angajat să servească
grăbindu-se spre ea în timp ce Dorothy, îmbrăcată în paltonul ei cel nou, se apropia cu pași mari.
— Ce bine că ești aici, Dorothy. Poți să îl duci pe Leo în casă și să îl ajuți să se îmbrace?
— Nu am nevoie să mă ajute. Nu sunt bebeluș, s-a bosumflat Leo.
— Nici nu am spus că ești bebeluș, Leo. Nu vreau decât să mă asigur că ești pregătit pentru sosirea invitaților, în cincisprezece minute!
— Îmi pare rău, doamnă Hilton, eu trebuie să plec, sora mea trebuie să ajungă în orice clipă. Alice este gata, iar hainele lui Leo sunt pe pat. Vă
doresc o petrecere minunată.
— Ți-aș fi foarte recunoscătoare dacă ai mai putea sta un pic, Dorothy, a spus Vanessa, încercând să își ascundă exasperarea fără rost.
Femeia fusese acolo toată ziua, dar se blestema că nu o rugase să
lucreze în seara asta. Va avea nevoie de cineva care să o culce pe Alice și să se asigure că Leo nu pune gura pe șampanie. Își închipuise că Alice va sta pe lângă ea toată seara, cât se pregătea, dar vijelia și haosul care urmase puseseră capăt oricărei speranțe ca totul să meargă strună.
— Sunt gata să te plătesc în plus.
— Nu este îmbrăcată pentru petrecere, mamă, și cu siguranță nu încape într-o rochie de-a ta, a râs pe înfundate Leo.
Dorothy i-a aruncat o privire urâtă, iar Vanessa a rămas fără grai.
Știa că Dorothy și Leo nu se înțeleg; nu avuseseră niciodată o relație liniștită. Adevărul era că Leo o voia pe mama lui, nu o bonă și nu făcea absolut nici un efort să o ascundă.
— Leo! Îmi pare foarte rău, Dorothy, vom avea o discuție despre comportamentul lui. Te rog, rămâi, a implorat-o ea.
— Îmi pare rău, doamnă Hilton, a zis Dorothy țuguindu-și buzele.
Sunt în picioare de la ora nouă și trebuie să mă duc acasă la cățel și să
pregătesc cina pentru Peter și sora mea, care vine în vizită. Dacă Richard l-ar putea lăsa pe Peter să plece în curând, aș fi foarte recunoscătoare.
Sper să aveți o seară frumoasa, noapte bună.
Vanessa a fost o clipă distrasă văzând-o pe Alice, în rochie roșie, ieșind în goană pe ușa cea mare și traversând peluza în direcția căsuței din copac, ascunse între ramurile unui stejar imens de la intrarea pe alee.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Alice a plecat din nou în căutarea blestematului de cățel. O să înghețe, Dorothy.
Dar ea se îndrepta deja spre poartă, în vreme ce fetița dispăruse în întuneric.
— Doamnă Hilton, îmi pare tare rău să vă deranjez, dar nu s-a livrat decât jumătate din șampanie.
Omul din personalul de servire se bâlbâia un pic în timp ce vorbea, sărind de pe un picior pe altul pe pământul acoperit cu zăpadă.
— Pentru Dumnezeu, ești sigur? a strigat Richard de unde se afla, în vârful scării.
— Da, domnule. Ar fi trebuit să fie douăzeci de lăzi și sunt numai zece.
— Leo, ce caută Alice afară? a întrebat Vanessa. Și vrei să te duci să
îți pui costumul? Voi discuta cu tatăl tău despre felul cum ai vorbit cu Dorothy adineauri – nu sunt deloc mulțumită.
