— Asta e foarte frumos, va trebui să mi-o arăți. Cui nu i-ai spus la revedere?
Vanessa i-a mângâiat părul, în timp ce fetița i se cuibărea în brațe.
— Lui Peter și lui Dorothy, a șoptit Sienna.
— Dorothy? a exclamat Vanessa, aruncând o privire spre Helen. Nu știam că te vezi cu Dorothy, draga mea.
Sienna a încuviințat din cap.
— Uneori, a spus ea încet.
— Înțeleg, a zis Vanessa, cu un zâmbet forțat.
Sienna a sărit în picioare și s-a dus la fereastra; afară începea deja să
se însereze.
— Uite, bunico, ninge! Putem să mergem să ne jucăm afară?
— Vrei să facem un om de zăpadă? a propus Vanessa, simțindu-se mai veselă.
— Da, putem? a strigat Sienna. Mă duc să îmi iau mănușile.
— Se întunecă, Sienna. Nu cred că este o idee bună, a zis Helen, dar era în zadar: Sienna ieșise deja pe ușa dormitorului și coborâse scările până la jumătate când Helen s-a grăbit să o ajungă din urmă.
Ceva mai lent, Vanessa le-a urmat pe coridor și a coborât scările încet, privindu-le pe Helen și Sienna aflate acum în vestibul, în căutarea mănușilor.
Când a ajuns jos, unul dintre oamenii de la firma de transport a trecut pe lângă ea și a luat-o în sus pe scări. Vanessa l-a urmărit din ochi până când a ajuns la capătul scărilor și a privit în jur, apoi s-a îndreptat pe palier spre biroul lui Leo, aruncând o scurtă privire spre ea. Ceva din purtarea lui a neliniștit-o, nu semăna cu ceilalți, agitați și hotărâți. Părea pierdut.
— Haide, bunico! a strigat Sienna.
Cutiile din hol în care se aflau paltoanele lor erau încă deschise, iar Vanessa a tras dintr-una geaca roșie din puf a Siennei.
— De ce uneori îmi spui Alice, bunico? a întrebat Sienna, băgându-și brațele prin mâneci.
— Îmi pare rău, nu intenționat. Cred că se întâmplă pentru că îmi amintești de ea.
— Tati nu vorbește niciodată despre ea. Semăna cu mine, nu-i așa? a întrebat Sienna, ridicând privirile către tabloul cu Alice, aflat pe palier.
— Este în regulă dacă împachetăm asta? a zis unul dintre muncitori, întinzându-se spre portret.
Vanessa a simțit că înțepenește pe loc.
— Puteți să îl mai lăsați pe acela, vă rog? a spus Helen care apăruse brusc.
Vanessa s-a întors și s-a uitat la ea. Helen și Alice aveau aceeași vârstă, si-a dat ea seama deodată. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, dacă
Helen ar fi fost cea care ar fi dispărut și nu Alice, poate că fiica ei ar sta astăzi în locul unde stătea Helen acum.
— Unde este mama ta, Helen? Nu o să îi fie dor de tine când ne vom muta?
— Poftim?
Helen s-a înroșit, tulburată de întrebare.
— Mama ta, unde locuiește ea? Nu îmi amintesc să o fi cunoscut.
Helen a privit-o țintă, apoi și-a dres glasul și a spus încetișor:
— Mama mea a murit pe când eram mică.
Vanessa a privit-o țintă pe Helen în ochii albaștri, simțind un val de ură intensă care i-a tăiat răsuflarea. Mama lui Helen era moartă, deci nimeni nu i-ar fi dus dorul. Dacă Helen ar fi murit în locul lui Alice, Leo și Helen nu s-ar fi cunoscut, Leo s-ar fi căsătorit cu altcineva. Cineva de care să îi placă și ei, și lui Alice, iar ei trei ar fi fost fericiți împreună.
— Sigur, nici o problemă, ne întoarcem după el mai târziu, a zis omul în timp ce Helen se îndepărta.
— Alice nu voia să poarte rochii, nu-i așa, bunico, la fel ca mine? a insistat Sienna.
Vanessa a simțit că îi tremură picioarele. Nu voia să părăsească
această casă; nu voia să o părăsească pe Alice.
— Da, a zis ea, privind-o pe Helen care a urcat scările spre
dormitorul ei și a închis ușa. Era foarte haioasă și deșteaptă și ura rochiile. Nu voia să poarte decât salopetă. Mie îmi plăcea să o îmbrac în rochițe frumoase, dar ea le ura, așa că, de cele mai multe ori, cedam și o lăsam să-și ia salopeta.
— Ai fost tristă când a murit?
Sienna o privea cu ochii ei mari, verzi. Chipul părea să i se amestece cu cel al lui Alice, iar camera începuse să se învârtă.
