Există un motiv pentru care nu sunt femei în firma asta, bărbații le tratează execrabil, pentru că în mintea lor avem o durată scurtă. Facem copii, concediul maternal îi costă o avere, iar într-un final, când ne întoarcem la muncă, nu mai stăm peste program până la niște ore imposibile, ca altădată.

— Dar Leo Hilton? El trebuie să știe – de ce nu mi-a spus nimic?

Lucrăm împreună de un an.

Willow s-a îmbujorat, simțindu-se ca o școlăriță credulă.

— Poate nu știe cât de important este lucrul acesta. Sau poate că

Mike i-a zis să nu spună nimic.

Willow a simtit lacrimi usturătoare în ochi.

— Dar lucrul acesta mi-ar putea afecta grav cariera. Blackers Homes este una din cele mai mari companii dezvoltătoare din țară; m-ar putea târî în instanță din cauza asta.

— Uite, eu nu fac decât o presupunere. Poate greșesc. Dar lucrez aici

de multă vreme și nu ar fi prima dată. Mike a tras pe sfoară mulți dintre propriii angajați ca să obțină o aprobare de construcție.

Ajunse la intrare, Kellie a băgat cheia în broască și au intrat în clădirea de birouri în stil georgian, cu două etaje. Willow a urmat-o și, în timp ce urcau treptele spre primul etaj, au văzut lumină în cabinetul lui Mike, aflat la capătul biroului de tip open space.

Kellie s-a apropiat de biroul ei plin de bucăți de hârtie, ambalaje de la dulciuri și fotografii înrămate cu copiii ei și a așezat cutiile pe care le căra pe podea.

— Bun, le sortez mai târziu. Am o grămadă de facturi de care să mă

ocup acum.

— Mulțumesc, Kellie, a zis Willow, încă sub imperiul discuției. Îți sunt recunoscătoare pentru ajutor și îmi pare rău că ți-am stricat ziua.

— Nici o grijă, sunt obișnuită, i-a făcut Kellie cu ochiul. Dacă aș fi în locul tău, as afla cu ce am de-a face și aș căuta niște dovezi înainte de a sta de vorbă cu Mike, altfel s-ar putea să își ascundă urmele. Nu te beșteli prea tare. Durează până înveți lucrurile astea, doar ești la primul proiect.

Este ușor să te lași captivată. La început nici nu îți dai seama cum funcționează, dar în decursul timpului înveți unde se ascund rahaturile.

Kellie și-a pus căștile și s-a așezat la laptop, lăsând-o pe Willow singură cu gândurile ei. S-a uitat spre cabinetul lui Mike. Îl auzea vorbind cu cineva; era o voce familiară, pe care a recunoscut-o. A mai înaintat câțiva pași și l-a auzit pe Leo râzând. S-a simtit copleșită de dorința de a bate la usă și de a-i întreba fără ocolișuri despre cimitir. Dar dacă Mike ascundea ceva, avea nevoie de dovezi.

În minte a început să i se formeze o idee. A scos telefonul și a apăsat pe aplicația audio, apoi pe butonul înregistrare. A inspirat adânc de câteva ori, a bătut la ușă și a așteptat.

— Intră, a zis Mike.

— Bună, scuze că vă deranjez, a zis Willow cu un zâmbet larg.

— Nu-i nici un deranj, Willow, ne bucurăm să te vedem, a zis Leo, sărind în picioare. Te-ai descurcat de minune în dimineața aceasta, bravo.

Documentele sunt semnate cu cei de la Blakers; simt că am ajuns la final!

— Abia aștept să mergem la o cină festivă după ce se va sfârși totul mâine, a zis ea, plimbându-și privirile de la Leo la Mike.

Pe birou erau cutii de pizza și doze de coca-cola, iar ea a făcut un pas

în față și a strecurat telefonul sub una din cutiile deschise.

Leo a încuviințat din cap și și-a dres glasul.

— Din păcate, cred că va trebui să plecăm foarte repede după

ședința de mâine, a zis el, dar ne vom întoarce să vedem cum merge treaba și atunci te invităm la o cină festivă, Willow, nu-i așa, Mike?

Mike a încuviințat din cap, cu chipul lipsit de expresie, în timp ce Leo a râs nervos. Willow simțea o piatră în stomac, văzând schimbarea de atitudine a celor doi. Fusese izgonită, toata camaraderia ultimului an topindu-se în aer. A încercat să își suprime panica crescândă.

— Cred că totul a mers foarte bine. Toată lumea pare să fie de acord, acum, că planurile sunt finalizate, a zis ea, uitându-se spre Mike, care și-a ferit privirile. Oricum, nu vă țin. Mă întrebam doar dacă ați vrea un ceai, că vreau să fac unul pentru mine.

Le-a aruncat un zâmbet inocent.

— Aș fi în stare de crimă pentru o ceașcă, mulțumesc, Willow, a zis Leo.

Mike a mijit din ochi.

— Nu, mulțumesc, a zis el scurt. Nu mai stăm mult.

— Bine, un ceai atunci.

I-a aruncat un zâmbet lui Leo înainte de a se întoarce și a ieși din cameră, lăsând telefonul care înregistra pe biroul lui Mike când a închis ușa în urma ei.

8.

NELL

Decembrie 1969

— Nell, o să pierdem autobuzul! a zis Bobby, luând-o de mână și trăgând-o după el. O auzeau pe Molly lătrând lângă cotețul găinilor. Ce-a pățit câinele ăla? Latră de câteva ore.

— Mă doare rău burtica, Bobby.

— Haide, Nell, nu ai decât o răceală, a zis Bobby, iar respirația i se ridica în norișori înghețați în timp ce pământul acoperit cu zăpadă

scârțâia sub picioarele lui. Dacă pierdem autobuzul din nou, voi fi pedepsit să rămân la școală până târziu.

Nell a căscat lung. Îi luase o grămadă de timp să adoarmă pentru că

tusea i se înrăutățea, apoi cocoșul Christopher o trezise în zori și auzise un sunet ciudat venind de undeva, din casă. Ascultând sunetul înăbușit și încercând să își dea seama ce putea fi, s-a întors și l-a văzut pe Bobby care dormea liniștit în patul lui, acoperit de pături care se ridicau și coborau în timp ce respira, o imagine care avea întotdeauna un efect liniștitor asupra ei. Încetișor, dăduse într-o parte păturile și coborâse din pat cu grijă, strângând la piept ursulețul și încercând să găsească sursa zgomotului care devenea tot mai puternic. Înaintând cu atenție pe palierul cu podele din lemn care scârțâiau și încercând să nu tușească, a văzut că tatăl ei nu se afla în camera lui. Patul lui era făcut, dar afară era încă întuneric, și nu îl trezise pe Bobby pentru muls, așa că nu putea fi încă dimineață.

Oare nu se întorsese acasă seara trecută? S-a oprit, ascultând atentă

zgomotul și dându-și seama într-un târziu că era un plânset. Intuiția îi spunea să nu îl strige pe tatăl ei. Dacă el era, nu voia să se simtă stânjenit.

Dar trebuia să afle unde era și dacă pățise ceva grav.

A rămas neclintită ascultând și l-a auzit cum s-a mișcat, apoi s-a oprit din plâns și a tușit, dregându-și glasul. Sunetele veneau de aproape, parcă ar fi putut întinde mâna să îl atingă, dar nu se vedea niciunde. A strâns ursulețul bine la piept și a simțit o fierbințeală, în ciuda nopții friguroase. Pielea i s-a înfiorat de o senzație sinistră când s-a gândit că