— Da, toti am fost triști. Si acum sunt tristă, dar tu m-ai făcut foarte fericită când te-ai născut.
Vanessa a simțit deodată că o ia amețeala și s-a îndreptat spre un scaun uitat în hol.
— Unde îți sunt căciula și mănușile, bunico? a zis Sienna, strângând între mâinile ei degetele bunicii. Ai mâinile încă reci, după plimbarea de mai devreme.
— În camera mea, cred. Mă duc să le iau, iar tu începe să faci un bulgăre mare pentru bază. Nu durează mult.
Vanessa a început să urce scările, iar zarva celor cinci-șase muncitori, care strigau unul la altul, intrând și ieșind în grabă din casă, a pierit. Când a trecut pe lângă dormitorul lui Helen, a auzit radioul și sunetul apei care curgea în cadă, dincolo de o ușă închisă. Apoi, trecând de cabinetul lui Leo, a văzut că ușa era întredeschisă și înăuntru se mișca cineva.
— Alo? a zis ea, împingând-o la perete.
Un bărbat în jur de șaizeci de ani, înalt și îmbrăcat în negru, stătea în picioare în spatele biroului lui Leo. A ridicat privirea și Vanessa a înghețat, ca o căprioară surprinsă de lumina farurilor.
— Nu cred că fiului meu i-ar plăcea să umble cineva pe aici, a zis ea.
Bărbatul a încuviințat din cap și, fără să zică nimic, a închis cu putere un sertar, apoi a trecut pe lângă ea și a ieșit din cameră. Vanessa l-a privit coborând scările și ieșind pe ușa principală, unde doi dintre muncitorii de la firma de transport l-au salutat printr-o mișcare politicoasă din cap; așa cum ai face cu un străin.
— Haide, bunico! începe să se aștearnă, i-a strigat Sienna, în timp ce Vanessa se afla în pragul ușii dormitorului său și îl privea pe omul care se îndepărta pe alee în lumina proiectoarelor care începeau să se aprindă.
Recunoscuse ceva în înfățișarea lui – ochii lui de un albastru rece îi
erau familiari.
Vanessa a intrat în dormitor, tulburată de prezența lui și și-a luat mănușile de pe caloriferul de la fereastră, apoi a mai privit o dată spre omul care ieșea pe porțile conacului chiar în clipa în care Sienna traversa alergând pajiștea din față, spre căsuța din copac, în lumina care pierea.
Deodată fetița s-a oprit și a făcut semn cu mâna cuiva aflat la depărtare. Vanessa a aruncat o privire spre pădure și i-a văzut pe Dorothy și Peter care își plimbau câinele pe aleea luminată, înspre căsuța în care locuiau. Dorothy i-a zâmbit fetiței și a fluturat o mână spre ea cu însuflețire, înainte de a se uita spre fereastra Vanessei, ca și cum ar fi știut că este acolo și îi privește. Pentru o clipa, privirile li s-au întâlnit, iar apoi Dorothy s-a uitat în altă parte, șoptindu-i ceva soțului ei înainte să
dispară după colț.
Vanessa nu știuse că Sienna o cunoaște pe Dorothy; credea că Helen nu mai vorbise cu ea de ani întregi. Nu îi plăcea ideea că ele două aveau o relație pe la spatele ei. Un secret pe care îl ascundeau de bunica. O făcea să se simtă personajul negativ. Dar adevărul era că Dorothy avea o problemă cu ea, o evita. De când dispăruse Alice.
Nimic nu o rănea mai tare decât cei care nu îi spuneau nimic despre Alice. În săptămânile și lunile de după dispariția ei, mulți prieteni orbecăiseră neștiind ce să spună, de multe ori spunând lucruri greșite.
Dar nu o deranja ce spuneau, atâta vreme cât spuneau ceva.
Dorothy era una dintre cei care nu spuneau nimic, care traversau strada dacă o vedeau apropiindu-se. O lașă care nu voia să fie nevoită să
îi vadă durerea, iar Vanessa bănuia că se simțea parțial vinovată. Dacă
Dorothy nu ar fi plecat de la petrecere în seara aceea, dacă ar fi rămas, așa cum o rugase Vanessa, Alice ar fi fost în viață acum, o femeie în toată
firea, ca Helen, ar fi avut copii.
Ninsoarea cădea mai deasă acum, iar amintirile acelui ajun de An Nou i-au revenit ca un talaz. De câteva ori fusese tentată să anuleze petrecerea în acea zi; Mama Natură părea să facă tot posibilul să îi spună
ceva; să încerce să oprească petrecerea care schimbase tot cursul vieții ei.
De-ar fi ascultat!
— Unde este Sienna?
A revenit brusc în prezent, s-a întors și a văzut-o pe Helen în pragul ușii, stând ca o căprioară în lumina farurilor.
— Este afară. Eu îmi luam mănușile.
— Nu o văd de la fereastră. Credeam că ești cu ea.
Vanessa a trecut pe lângă ea, ieșind pe palier.
— Nu sunt aici decât de câteva clipe. Nu te agita. Vrem să facem un om de zăpadă; ea a început să îl construiască, cât timp eu am urcat până
în cameră pentru câteva clipe.
— A trecut mai mult de atât; s-a întunecat.
Vocea lui Helen era panicată. Cele două femei s-au grăbit pe scări în jos, pe lângă muncitorii care încă se agitau de colo colo, în ciuda ceasului care le spunea că trecuse de ora cinci.
— Ați văzut-o pe fetița care era aici mai devreme? În hăinuța roșie? a zis Helen, îndreptându-se spre unul dintre muncitori, care ducea în brațe o cutie grea.
— Nu am mai văzut-o de o vreme, îmi pare rău. Aproape am terminat la parter; să ne apucăm de dormitoare acum, sau vreți să îl așteptați pe soțul dumneavoastră ?
Mergând spre ușă, Vanessa a aruncat o privire în camerele de la parter, surprinsă de cât de multe lucruri fuseseră strânse de când urcase la etaj. Afară se lăsase întunericul, dar proiectoarele care străjuiau aleea și marginea peluzei luminau totul.
— Sienna! a strigat, simțind deodată că lumea încetinea, iar simțurile i se ascuțeau. Alerga spre căsuța din copac ultima dată când am văzut-o, a zis cu voce tremurată, în timp ce Helen își căuta frenetică cizmele de cauciuc.
— Unde sunt cizmele mele? Le-am lăsat aici, s-a rătoit la unul dintre muncitori care, simțindu-i panica, s-a oprit și a lăsat jos cutia pe care o ducea în brațe.
Într-un final, le-a găsit și a pășit printre cutiile îngrămădite lângă
