s-ar putea să fie o stafie în pereți sau poate că totul era în imaginația ei.

Poate nu era el; poate că el era la cârciumă, iar ce auzea ea era un animal sălbatic care plângea afară, lângă fereastră. A mers până la capătul palierului, dar când a privit în josul scărilor, toate luminile erau stinse și nu se vedea nici un semn de viață. S-a întins pe jos și și-a lipit urechea de scândurile din podea. Acum îl auzea mai clar; fredona un cântecel pe care îl fluiera uneori când mulgea vacile. El era, asta era limpede, dar parcă se făcuse deodată invizibil. A rămas încremenită de frică, iar în urechi îi vâjâia zgomotul propriei respirații.

Deodată, a auzit un scârțâit și prima treaptă a început să se miște. A sărit în picioare și a dat fuga înapoi în camera ei, închizând ușa astfel încât să nu mai rămână decât o crăpătură îngustă, prin care să poată

spiona. Apoi a văzut, înțepenită de uimire, cum prima treaptă s-a ridicat ca un chepeng și de sub ea a ieșit tatăl ei. Și-a dat seama că plânsese.

Încet, a coborât treapta la loc, apoi a intrat în dormitorul lui și a închis ușa. Nell s-a strecurat înapoi în pat, simțind cum inima îi bate mai tare și capul îi vuiește de emoție. O cameră ascunsă sub scări, despre care nu știuse nimic în tot timpul acesta, de când locuia în casa parohială. S-a uitat spre Bobby, care dormea încă. Oare el știa? Sau tatăl lor păstrase secretul față de amândoi? Ce se afla acolo? Ce rost avea? Și lucrul cel mai încurajator dintre toate: oare va putea ține cățelușul acolo în timpul zilei, când era la școală? Este adevărat că ar putea lătra, dar odată ce tata pleca la fermă, rareori se mai întorcea în casă. Abia aștepta să îi spună totul lui Alice, în autobuzul de școală. Avea să fie secretul lor. Puteau organiza un club secret acolo. Nimeni n-avea să știe. Abia aștepta să intre acolo și să

se uite bine în jur.

Nell a început să tușească din nou, ghemuită în spatele ușii, știind că

nu va putea dormi, așteptând să audă sforăiturile tatălui ei, care au venit într-un târziu, înainte de a merge tiptil până la prima treaptă, unde a rămas cu privirile lipite de ea de parcă ar fi fost o poartă către o lume magică. Încetișor, și-a trecut un deget peste marginea treptei și a descoperit la capătul ei ceva ce părea a fi o muchie metalică. A coborât în grabă două trepte și și-a întins gâtul în lumina lunii până ce a văzut o mică gaură pentru cheie, iar în lemnul din dreptul ei era scobită silueta unei mici sălcii, la fel ca cea de pe cheia ei. Oare aici se potrivea cheia Bellei? A dat fuga în dormitor și a ridicat salteaua cu multă grijă, să nu o audă Bobby, a luat cutia, a băgat cheia în broască încet, a întors-o și a

auzit un declic. Apoi a întors-o înapoi și din nou clic! Sunetul s-a răspândit ca un ecou în casa parohială și inima i-a tresărit de spaimă.

Oare tatăl ei știa că exista o cheie? Poate știa cine este această Bella.

Tare i-ar mai fi plăcut să îl întrebe, dar nu putea, pentru că și-ar fi dat seama că știe de camera secretă. Dar situația era chiar mai bună, avea o cheie pe care nu o mai avea nimeni, așa că putea să îl încuie pe Snowy acolo în timpul zilei, fără ca tatăl ei să afle.

Temându-se să nu fie descoperită, s-a dus tiptil înapoi în camera ei și a rămas cu ochii pironiți în tavan, căci nerăbdarea și tusea au ținut-o trează până când într-un final s-a făcut dimineață, iar tatăl ei l-a strigat pe Bobby să meargă și să mulgă vacile.

Când a coborât la parter, cu ochii împăienjeniți de oboseală, terciul era pe masă, iar focul pârâia în colț, dar nu avea poftă de mâncare. Tusea, care se înrăutățise peste noapte, abia o lăsa să răsufle.

— Nu te simți bine, Nell? a zis Bobby, turnându-i un pahar de apă

pe care l-a băut recunoscătoare.

Totul părea normal, dar chipul tatălui ei era trist, cu cearcăne negre sub ochi. Stătea tăcut și nu se auzea bombănitul lui dintotdeauna, ceea ce era îngrijorător. S-a gândit la noaptea care trecuse. Nu îl auzise niciodată

plângând, deși uneori îl surprindea uitându-se lung pe geam, la finalul zilei, zicându-și încet: „Mama voastră iubea apusurile acestea”.

— Trebuie să aruncăm din nou tot laptele, băiete. Alte două juninci sunt bolnave, iar cea gestantă a pierdut vițelul azi-noapte.

— Bine, tată, a zis Bobby, știind că nu este bine să pună mai multe întrebări. A spus ceva veterinarul?

— Da, mi-a cerut două coroane ca să îmi spună că au tuberculoză, ceea ce știu și singur. A luat probe de sânge și o să facă analize. Dar nu cred că ar fi bine să bem laptele. Nu este sigur. Am luat boala de la ferma Hilton.

— Sunt sigur că nu a fost intenționat, a zis Bobby, iar Alfie i-a aruncat o privire aspră.

Tati și Bobby se ceartă mult în ultimul timp, și-a zis Nell în gând, silindu-se să înghită terciul. Orice făcea Bobby era criticat, indiferent cât de mult muncea, iar Nell știa că motivul era că îl ajuta pe tatăl lui Alice foarte des. Bobby spunea că întotdeauna are grijă să își termine mai întâi propriile treburi, iar Richard îl plătește pentru munca lui. Alfie folosea o

parte din bani pentru a cumpăra alimente, dar Nell știa că Bobby punea restul deoparte, în pușculița lui. De multe ori o lăsa să vină cu el la Ferma Tiselor, ca să se întâlnească cu Alice, iar la întoarcere tata se uita urât la ei.

— Trebuie să fim uniți, Bobby, tu habar n-ai de ce este în stare familia asta, îi zicea trântind lucrurile prin bucătărie.

În dimineața aceea, Nell s-a uitat peste scrisorile de pe masă și a văzut un plic pe care era scris cu litere mari, roșii, ORDIN DE

EVACUARE. Bobby a văzut-o unde se uită și a dus un deget la buze.

— Tată, ce înseamnă evacuare? a întrebat ea, începând din nou să

tușească.

— Nell!

Bobby a ridicat ochii spre cer, s-a ridicat și a pus bolul din care mâncase în chiuvetă.

— Richard Hilton încearcă să ne facă să ne părăsim casa, dar tatăl lui, Wilfred – bunicul meu –, a vrut să fie casa noastră. Așa că nu ne poate evacua. Am vorbit cu un avocat și el spune că avem un caz solid. Nu trebuie să-ți faci griji, Nell, nu vom pleca nicăieri. Singurul mod în care voi pleca de aici este într-un coșciug, a zis Alfie trăgându-și cizmele în picioare. Familia lor nu ne vrea binele. Richard Hilton nu cunoaște semnificația cuvântului loialitate.

— Nu este adevărat. Alice face parte din familia Hilton și ea este cea mai bună prietenă a mea. Și vom fi toată viața cele mai bune prietene.

— Da, vezi tu, cred că nu ar trebui să vă mai vedeți atât de des.

Având în vedere situația de față.

Nell l-a privit îngrozită și apoi a izbucnit în plâns.

— Bine jucat, tată, a zis Bobby când Nell a deschis ușa din spate și s-a repezit spre hambar, dar tusea a oprit-o când a ajuns la ușa sa cea grea.

O auzea pe Molly înăuntru, zgrepțănând frenetică ca să fie lăsată

afară și a fost nevoie de toată forța ei ca să urnească ușa din loc, și în clipa aceea câinele a zbughit-o printre picioarele ei. A durat ceva până a găsit-o pe Snowy, dar într-un final a văzut-o ascunsă între doi baloti de fân.

Frații și surorile ei nu se vedeau niciunde; și-a zis că Molly îi mutase în altă parte. Bobby îi spusese că uneori animalele fac asta cu puii lor, ca să

îi apere. Dar sărmana Snowy fusese lăsată în urmă și tremura necontrolat.

Amintirea stării în care o găsise pe Snowy făcea să i se rupă inima de milă acum, în timp ce Bobby o trăgea după el spre școală. Ridicase cățelușa suferindă de jos și îi dăduse niște pește rămas de la cină și niște smântână. Nu o putea lăsa singura în hambar, pur și simplu nu putea.

— Nell James, ce duci acolo, în geantă?

Bobby se oprise brusc și se uita îngrozit la ghiozdanul ei.

— Te rog, Bobby, nu mă spune.

În stilul ei dramatic, fetița a căzut în genunchi și și-a împreunat mâinile, ca și cum ar fi implorat să îi fie cruțată viața. Cu multă grijă, Bobby a ridicat clapa ghiozdanului și s-a uitat înăuntru, unde a văzut doi ochi de un albastru ca gheața și o față albă, îmblănită, care îl privea fix.

— Sfinte Iisuse, Nell! Nu poți lua câinele cu tine la școală, a exclamat el.

— Dar dacă nu o iau, o să moară de frig.

Lacrimi mari au început să se adune în ochii lui Nell și a început să

tușească din nou.

În urma lor, Molly urla, zgâriind cu frenezie ușa cotețului de găini.