— Nu mi-ai pomenit niciodată de tatăl tău până acum. Și el tot arhitect este?

Kellie a aprins o țigară și a coborât geamul, ca să iasă fumul.

Willow a zâmbit și a clătinat din cap.

— Nu, niciodată nu a făcut carieră. Are cazier judiciar și de aceea îi este dificil să își găsească de lucru. Nu aveam mai nimic când eram copil; îmi amintesc că mama era foarte îngrijorată în legătură cu banii când tata era absent și presupun că de asta am devenit o fire independentă.

Willow a privit afară pe geam, surprinsă ea însăși că i se destăinuie lui Kellie.

— Îmi pare rău. Cred că a fost greu, a zis Kellie înțelegătoare.

Willow a oftat.

— Greu, mai ales pentru mama. Cred că greutățile au dus-o în mormânt de tânără.

— Pentru ce avea cazier? Dacă nu te deranjează că întreb, a spus Kellie ieșind de pe A27 și îndreptându-se spre centrul orașului Brighton.

Willow a făcut o pauză, cu ochii ațintiți asupra unui biciclist pe care îl depășeau. Era aplecat înainte, pedalând cu putere, iar norișori de aburi îi scăpau din gura, în timp ce încerca să înainteze prin frigul neîndurător.

Lupta împotriva vântului, mergând tot înainte, o bătălie pe care o ducea la deal: așa se simțea ea tot timpul. A întors capul spre Kellie zâmbind stânjenită; nu prea vorbea despre tatăl ei, nici măcar cu Charlie, dar în ea vedea un spirit înrudit, o persoană căreia viața îi împărțise, de asemenea, o mână de cărți complicate.

Charlie, pe de altă parte, era o persoană de tip alb-negru: părinții lui nu se certau, totul era ordonat, clar explicat și logic. Dacă ar fi știut ce îndurase în copilărie – fura mâncare când îi era atât de foame, încât nu putea să doarmă, lua autobuzul la zece ani ca să îl caute pe tatăl ei prin cârciumi, îi mințea pe polițiști când îl căutau la ușă pentru că știa că este beat și că ar fi fost în stare să îl lovească pe unul dintre ei – l-ar urî pe Bobby, iar ea nu voia să se întâmple așa ceva.

— A fost ultima persoană care a văzut o fetiță care a dispărut cu multă vreme în urmă, când era adolescent, a zis ea. Poliția credea că are o legătură cu dispariția. Și erau presați din toate părțile să o găsească. Nu au putut dovedi nimic, dar tata era cunoscut la poliție, așa că l-au trimis într-un centru de detenție pentru tineri, iar asta l-a dat peste cap. De atunci a tot intrat în închisoare.

Nu îi spusese niciodată lui Charlie despre trecutul tatălui ei și nici despre dispariția lui Alice Hilton. Deși Charlie și tatăl ei se întâlniseră de câteva ori, ceva o oprea mereu să îi destăinuie realitatea unui tată pe care îl iubea, dar care îi frângea inima tot timpul.

— Îmi pare rău să aud asta, scumpo, cred că a fost foarte greu. Îmi amintesc de o prietenă de la colegiu care vorbea despre tatăl ei violent.

Mereu îmi zicea: „Emoțiile nu sunt în alb și negru. Eram nevoită să îl privesc cum o bătea pe mama, dar în alte zile cânta cu mine, sau mă

învăța să merg pe bicicletă, sau petrecea ore întregi aplecat peste un puzzle cu mine. Tot îi iubești, în ciuda monstrului care se ascunde în ei; nu te poți abține”.

— Are dreptate, a zis Willow. De cele mai multe ori, te învinovățești pe tine când te dezamăgesc.

— Sper că acum știe ce vedetă mare ești. Toată lumea vorbește despre tine la birou, iubito. Ai făcut o treabă grozavă punând la punct acest dosar. Nu doar o clădire de patrimoniu, ci două; este impresionant.

— Parcă ai fi Mike. Nu s-a terminat încă, a zis Willow mușcându-și buza. Mi-am vândut sufletul diavolului ca să o fac. Sper doar că nu am căzut într-o capcană.

— Ce vrei să spui?

Au tras mașina în fața biroului, iar Kellie a oprit motorul.

— Nu sunt sigură, dar în seara asta Mike m-a făcut să mă simt un pic folosită. Iar unul dintre săteni a spus ceva ce m-a neliniștit. Willow și-a

mușcat buza în timp ce Kellie o privea în expectativă. Se pare că există un cimitir lângă una dintre clădirile pe care le demolăm.

— Bine, a zis Kellie, încruntându-se. Ai făcut o cercetare arheologică?

— Nu, Mike mi-a zis că nu este nevoie și că nu se obișnuiește, ca să o spunem pe aia dreaptă; de obicei se așteaptă să se vadă ce iese la suprafață când încep să sape fundația.

Îl întrebase pe Mike de două ori și de ambele dăți îi înlăturase îngrijorările, spunând că nu este necesar.

— Dar dacă a existat un cimitir acolo, ar apărea în evaluarea de teren teoretică și ai fi nevoită să o faci, a zis Kellie.

— Mike a făcut o evaluare arheologică pe care am văzut-o și sunt sigură că nu conținea nici urmă de cimitir.

— Poate nu era unul oficial. Cu ceva vreme în urmă, s-au găsit rămășițe omenești pe unul dintre șantierele noastre și se pare că săracii care nu își permiteau o înmormântare cum trebuie și nici o piatră de mormânt erau de multe ori îngropați în apropiere de biserici, dar nu chiar în cimitir.

Willow a simțit cum crește senzația de panică. Mike fusese atât de țanțoș la întâlnirea cu sătenii din această dimineață, de parcă era totul aranjat deja.

— Rahat, lui Mike n-o să-i placă deloc chestia asta.

— Hmm, s-ar putea să știe deja, a zis Kellie întorcându-se spre ea.

Mike a invitat pe cineva de la departamentul de planificare urbană din consiliul Lewes la întâlnirea cu localnicii, la casa de cultură? a întrebat ea nonșalantă.

— Nu, nu cred. De ce?

Willow simțea cum îi bate inima tot mai tare.

— Pentru că s-ar putea ca Leo și Mike să știe deja despre acest cimitir, dar Mike încearcă să ascundă faptul că este acolo până ce se semnează înțelegerea.

— Probabil că o asemenea veste i-ar îndepărta de tot pe dezvoltatori, remarcă Willow încordată.

— Doar un pic. Te costă zece mii și o lună de muncă să muți un schelet uman, așa că excavarea unui cimitir poate dura câțiva ani.

Dezvoltatorii fug cât îi țin picioarele când aud de ele. Întâmplător, Mike

are parola dosarului tău pe care îl depui la primărie?

— Sigur că da, de ce? a întrebat Willow.

— Ar fi bine să verifici că nu conține nimic despre care să nu știi înainte de ședința de mâine.

Kellie a coborât din mașină și a deschis portbagajul mașinii, apoi a început să pună una peste alta diferitele bucăți ale machetei, ca să le care înăuntru.

— De ce ar include Mike ceva despre care eu să nu știu? Cu siguranță își dă seama că voi verifica, a zis Willow în timp ce traversau aleea ce ducea la ușa biroului.

— Nu neapărat. Se bazează pe faptul că oamenii nu mai verifică

lucrările pe care le-au predat deja. În trecut a mai adăugat lucruri la un proiect mare, de genul acesta – poate o cerere pentru câteva apartamente în plus, pe care localnicii nu le-ar înghiți prea bine, astfel încât, atunci când vorbești cu oamenii, tu nu trebuie să îi minți în față.

— Dar dosarul acela poartă numele meu, a zis Willow privind-o pe Kellie stupefiată. Vorbești serios? Simțea lacrimile care îi frigeau ochii. De ce mi-ar face una ca asta?

— Deoarece contractul acesta valorează mulți bani și vrea să îl pună

în mișcare cât se poate de repede, ceea ce nu se va întâmpla dacă pe teren se află un cimitir. Probabil crede că oricum vei pleca în scurtă vreme.