— Pot s-o văd? a zis Bella.

Băiețelul s-a ridicat și a urcat treptele în fugă, apoi, o clipă mai târziu, a reapărut.

— Uite, a zis el, întinzându-i-o.

Era o agendă legată în piele, cu o panglică la mijloc, iar Bella a recunoscut-o imediat. Era carnetul cu numele pacientelor mamei sale, pe care îl lua cu ea oriunde se ducea și pe care cu siguranță nu voia să pună

mâna poliția. I-au dat lacrimile, de parcă ar fi strâns între degete mâna mamei sale.

Alfie a mai pus pe foc un lemn, care a sfârâit și a pocnit. Bella a pus carnetul pe masa de lângă ea și a privit spre fiul ei, care se întinsese, punându-i capul în poală. Și-a trecut mâinile prin părul lui negru, în timp ce lacrimile îi curgeau pe față. Durerea din abdomen se domolea acum, iar corpul începea să i se relaxeze; era acasă, iar Alfie era în siguranță.

În timp ce focul pâlpâia și ea începea să ațipească, i-a venit în minte amintirea nopții în care se născuse Alfie. Chipul concentrat al mamei sale, ochii ei albaștri zâmbitori, părul des care îi cădea peste fața sărutată

de razele soarelui, încurajând-o, spunându-i să respire. Focul a pocnit ușor din colțul camerei, iar gândul ei s-a îndreptat spre Eli, neștiind dacă

era mort sau viu, speriat sau liniștit, dacă lupta sau fusese capturat. O

covârșea durerea înfiorătoare, dar știa că este în mâinile bune ale Tessei James, cea mai bună moașă care se născuse vreodată pe pământ – așa cum era de părere oricare mamă din clasa muncitoare din Lewes.

Un fel de euforie o cuprinsese în ultimele clipe ale travaliului, iar durerea nu mai conta. Încă o contracție și Alfie a ieșit. Un copil mic, iar nașterea a fost atât de rapidă în cele din urmă, că mama ei nu a avut timp decât să prindă copilul. L-au privit amândouă uluite, iar băiețelul stătea întins pe cearșaf și le privea ca și cum le-ar fi spus „Am venit! Agitați-vă

în jurul meu!” Tessa i-a curățat căile aeriene, i-a legat cordonul ombilical și l-a tăiat, apoi a pus bebelușul în brațele mamei. Asa cum făcuse cu sute

de alte femei. Mama ei avea mâini vindecătoare și atâtea cunoștințe despre sarcină și naștere, încât pierduse numai câțiva copii în toată viata ei, dar salvase sute.

Iar acum, drept mulțumire pentru treizeci de ani de muncă – în cea mai mare parte neplătită – era târâtă în fața unui juriu, acuzată de crimă.

În poala ei, Alfie a început să sforăie ușurel. Bella era copleșită de fericire că îl regăsise, dar tânjea după dragostea mamei sale; ducea dorul ceaiului și al pâinii cu miere pe care i le pregătise după ce i-l pusese pe Alfie în brațe, în noaptea în care se născuse. În timp ce îl strângea în brațe extaziată, dorindu-și ca Eli să se afle acolo, să își cunoască frumosul fiu, o privise pe mama ei aflată în bucătărie, o femeie cu aproape treizeci de ani mai în vârstă decât ea, care stătuse trează toată noaptea pentru a-i aduce pe lume copilul, dar era încă plină de energie, așa cum era de fiecare dată

când ajuta la aducerea pe lume a unui copil sănătos. Fluierând o melodie voioasă, pe care o inventase pentru a sărbători ocazia.

Cu toată epuizarea care o stăpânea, Bellei i-a fost greu să adoarmă. O

bântuia imaginea mamei sale într-o celulă undeva, fără îndoială suferind de frig, de foame și de supărare, torturată de gândul la ceea ce urma.

Bella nu aflase încă detaliile cazului, dar știa că mama ei era un țap ispășitor. Moartea lui Evelyn Hilton era o catastrofă pe cale să se producă

încă din urmă cu zece ani și știa că avea o legătură cu doctorul Jenkins.

Fusese martoră la presiunea tot mai mare care se aduna pe umerii Tessei.

Un bulgăre de ură se îndrepta spre ea dinspre doctorul Jenkins, părintele Blacker, preotul din localitate, și, desigur, Wilfred Hilton. Bărbați pentru care nașterea era blestemul Evei, iar sarcina, pedeapsa dureroasă pe care trebuie să o îndure orice femeie. Nu voiau femei ca mama ei, care nu cereau mai nimic pentru serviciile lor, care domoleau durerile nașterii cu ierburi, experiență și meditație și care făceau o treabă mai bună decât bărbații cu diplomă de medic, care cereau salariul pe o lună pentru nașterile lor de mântuială.

Ei vedeau nașterea ca pe o boală care avea nevoie de un tratament.

Copiii trebuiau aduși pe lume cu mamele întinse pe spate, imobilizate în scăriță, într-un mediu steril și înspăimântător de medical, unde mamele nu erau ascultate și făceau ce li se spunea. Numărul de doctori care practicau obstetrica creștea rapid, iar moașelor ca mama ei le displăcea foarte tare această invazie a teritoriului lor. Majoritatea bărbaților care se

pregăteau pentru medicina de familie aveau numai o vagă idee despre desfășurarea unei nașteri normale, ca să nu mai vorbim despre nașterile complicate, și învățau din experiența cruntă, de multe ori omorând mame și prunci care altfel ar fi supraviețuit. Mame precum Evelyn Hilton.

Dar oricât de mult ar fi încercat, femeile din zonă îl ocoleau pe doctorul Jenkins, în favoarea Tessei, iar el se simțea ofensat de moarte. La ea se duceau de ani întregi, iar pe doctor nu îl plăceau, căci nu avea înțelegere și nici răbdare să aștepte nașterea unui copil. Scotea forcepsul și echipamentele medicale când nu erau necesare, numai ca să grăbească

lucrurile și să plece odată acasă.

Pentru Bella era evident, din discuțiile pe care le auzise, că femeile se simțeau mai liniștite cu Tessa decât cu el. Nu știa cum să aline o mamă

aflată în durerile facerii și nici pe tinerele femei speriate și adesea abia ajunse la vârstă adultă, deloc pregătite să nască, și cărora le vorbea în termeni medicali pe care ele nu îi înțelegeau.

I se închideau ochii. Mișcarea ritmică a respirației profunde a lui Alfie și focul din cămin erau prea liniștitoare ca să li se poată opune. În timp ce ațipea, a simțit prezența mamei alături, ținând-o de mână. Tessa a condus-o afară, spre câmpul din spatele casei, pe lângă gardul viu, spre o mătrăgună otrăvitoare cu flori în formă de clopot și fructe mici, negre și lucioase, despre care o avertizase pe Bella de când era copil. Dar acum s-a întors spre fiica ei și a început să culeagă fructele de pe rămurele și să le bage în gură în timp ce se înnopta.

Bella s-a trezit tresărind și a scos un geamăt de durere simțind contracțiile uterului. În timp ce durerea se domolea încet, l-a mutat pe Alfie din poală și a aruncat un alt buștean în focul care se stingea. A început să ardă duduind și un șuvoi de aer rece a coborât pe horn. A pus deasupra focului o găleată plină cu apă de la fântâna din curte.

Așteptând ca apa să se încălzească ca să se poată spăla, s-a dus la intrare și a deschis ușa. Răsărise soarele, dând la iveală o uluitoare zi de iarnă, rece și luminoasă; genul de dimineți pe care mama ei le iubea.

Soarele care o mângâia pe față i-a dat Bellei puterea de care avea nevoie pentru a păși afară și, lăsându-se pe banca de piatră din fața casei, a privit spre lanțul cu care iubita ei iapă, Ebony, era legată de obicei în lunile de vară. Vânzarea calului înainte de a pleca spre Portsmouth îi frânsese

inima, dar avuseseră nevoie disperată de bani. Ebony o scosese dintr-ale ei, o făcuse să uite cât de mult îi lipsea Eli; în zilele grele îl urca pe Alfie în șa și o pornea de-a lungul câmpurilor, spre apus.

A mijit ochii în lumina intensă a soarelui, privind înspre câmpul din depărtare și dincolo de el, spre gardul viu în care se împletea mătrăguna letală. Mama ei îi vorbise în vis, spunându-i că prefera să moară decât să

trăiască o viață în spatele gratiilor. Dacă era condamnată pentru omor, avea să fie închisă într-o celulă, n-avea să mai poată sta la aer curat, în lumina soarelui, n-avea să mai vadă iarba sau copacii. Toate lucrurile pentru care trăise aveau să dispară; florile, plaja, marea, dar mai ales ea și Alfie. Ar supraviețui un an, poate doi, până ar muri de inimă rea. Va vrea să își ia viața într-un mod care să însemne că ea deține controlul, ca să fie alegerea ei; să moară așa cum trăise, independentă și neînfricată. Dacă

venea acel moment, Bella nu știa daca va avea puterea de a-i da fructele de mătrăgună, știind că ele o vor ucide, dar era datoria ei să fie puternică, dacă mama i-o va cere.

Ridicându-se în picioare, a auzit un huruit, îndepărtat la început, apoi mai puternic, iar pământul de sub picioarele ei a început să tremure.

A privit în jur, capul îi zvâcnea de frig, burta o durea încă, și a văzut un bărbat calare care se apropia de ea ca fulgerul. Soarele îl lumina din spate și nu-i distingea chipul, dar știa că omul era Wilfred Hilton pe Titus, iubitul lui cal negru, pe care, după cum spunea Eli, îl iubea mai mult decât pe propriii copii.

— Bună dimineața, domnișoară James, a zis el, oprind calul.

Era un bărbat formidabil, înalt și subțire, cu păr cărunt și o mustață

groasă, care îi acoperea gura îngustă.

— Bună dimineața, domnule, i-a răspuns în doi peri, aruncându-i o privire scurtă.

Wilfred Hilton avea același chip ca fiul lui, dar purtarea lui era complet diferită. În vreme ce Eli mergea cu pas săltăreț oriunde se ducea și râdea de el însuși, tatăl lui pășea grav, privind peste umăr tot timpul, așteptând parcă să se năpustească cineva la el. Deși era proprietar al întregului orășel Lewes, purta pe chip o privire mânioasă, de parcă nu avea nici doi bani, iar în mâna dreaptă ducea mereu un baston, gata să

lovească în tot ce îi stătea în cale.

Bella a încercat să își controleze respirația, ca el să nu o vadă că

tremura.

— Domnule, mama mea nu a fost declarată vinovată încă, a zis Bella, ridicând ochii spre el. Asta este casa noastră. Vă rog să plecați, a zis ea cu fermitate.

— Nu mai este a voastră. I-am înmânat mamei tale notificarea în ziua în care a omorât-o pe Evelyn, a zis Wilfred scurt, Bella a simțit lacrimi usturătoare în ochi. Wilfred voia de ani întregi să scape de mama ei, dar Evelyn și Eli îl împiedicaseră. Acum, că soția lui nu mai era, când trupul ei abia se răcise, profitase de ocazie ca să pună

mâna pe casă.