— Pentru că am spus nu, a dat din umeri Willow.
— Foarte înțelept, a zis Kellie și i-a făcut cu ochiul. De fapt, căsătoria este partea ușoară, abia când vin copiii simți că ajungi la limită. Și chiar dacă te-ai căsătorit cu cel mai drăguț bărbat din lume, responsabilitatea tot pe umerii tăi cade și totul pare de la sine înțeles.
Willow a confirmat printr-o mișcare din cap, în timp ce ștergea cu mâna geamul aburit, ca să privească afară. Ajunsă pe autostrada A27, Kellie a apăsat accelerația și a trecut pe banda de mare viteză, iar motorul mașinii a vuit suprasolicitat.
— Adică, noi îi ducem și luăm de la școală, spălăm, facem cumpărăturile, gătim, facem curățenie, organizăm petreceri, întreținem prieteniile, îi ridicăm de jos și îi scuturăm după fiecare supărare. Dar dacă tatăl face vreunul din lucrurile acestea, încep comentariile: Nu-i așa
că este un tată bun? Te ajută mult, nu-i așa? Ce norocoasă ești!
L-a claxonat pe șoferul care i-a tăiat calea, apoi s-a întors spre Willow.
— Nu, de fapt nu sunt deloc norocoasă, asta este datoria lui, doar sunt și copiii lui, la dracu'!
Willow a zâmbit și a scos o gumă din geanta ei, apoi a întins pachetul spre Kellie.
— Nu știu care este problema, a zis ea. Mă îngrozește ideea căsătoriei și a copiilor. Nici nu mă pot gândi la așa ceva. Mă panichez când mă gândesc că cineva ar depinde de mine atât de mult. Mă face să
dau bir cu fugiții, lucru pe care în mod clar îl moștenesc de la tata, a adăugat ea, gândind cu voce tare.
— Nu mi-ai pomenit niciodată de tatăl tău până acum. Și el tot arhitect este?
Kellie a aprins o țigară și a coborât geamul, ca să iasă fumul.
Willow a zâmbit și a clătinat din cap.
— Nu, niciodată nu a făcut carieră. Are cazier judiciar și de aceea îi este dificil să își găsească de lucru. Nu aveam mai nimic când eram copil; îmi amintesc că mama era foarte îngrijorată în legătură cu banii când tata era absent și presupun că de asta am devenit o fire independentă.
Willow a privit afară pe geam, surprinsă ea însăși că i se destăinuie lui Kellie.
— Îmi pare rău. Cred că a fost greu, a zis Kellie înțelegătoare.
Willow a oftat.
— Greu, mai ales pentru mama. Cred că greutățile au dus-o în mormânt de tânără.
— Pentru ce avea cazier? Dacă nu te deranjează că întreb, a spus Kellie ieșind de pe A27 și îndreptându-se spre centrul orașului Brighton.
Willow a făcut o pauză, cu ochii ațintiți asupra unui biciclist pe care îl depășeau. Era aplecat înainte, pedalând cu putere, iar norișori de aburi îi scăpau din gura, în timp ce încerca să înainteze prin frigul neîndurător.
Lupta împotriva vântului, mergând tot înainte, o bătălie pe care o ducea la deal: așa se simțea ea tot timpul. A întors capul spre Kellie zâmbind stânjenită; nu prea vorbea despre tatăl ei, nici măcar cu Charlie, dar în ea vedea un spirit înrudit, o persoană căreia viața îi împărțise, de asemenea, o mână de cărți complicate.
Charlie, pe de altă parte, era o persoană de tip alb-negru: părinții lui nu se certau, totul era ordonat, clar explicat și logic. Dacă ar fi știut ce îndurase în copilărie – fura mâncare când îi era atât de foame, încât nu putea să doarmă, lua autobuzul la zece ani ca să îl caute pe tatăl ei prin cârciumi, îi mințea pe polițiști când îl căutau la ușă pentru că știa că este beat și că ar fi fost în stare să îl lovească pe unul dintre ei – l-ar urî pe Bobby, iar ea nu voia să se întâmple așa ceva.
— A fost ultima persoană care a văzut o fetiță care a dispărut cu multă vreme în urmă, când era adolescent, a zis ea. Poliția credea că are o legătură cu dispariția. Și erau presați din toate părțile să o găsească. Nu au putut dovedi nimic, dar tata era cunoscut la poliție, așa că l-au trimis într-un centru de detenție pentru tineri, iar asta l-a dat peste cap. De atunci a tot intrat în închisoare.
Nu îi spusese niciodată lui Charlie despre trecutul tatălui ei și nici despre dispariția lui Alice Hilton. Deși Charlie și tatăl ei se întâlniseră de câteva ori, ceva o oprea mereu să îi destăinuie realitatea unui tată pe care îl iubea, dar care îi frângea inima tot timpul.
— Îmi pare rău să aud asta, scumpo, cred că a fost foarte greu. Îmi amintesc de o prietenă de la colegiu care vorbea despre tatăl ei violent.
Mereu îmi zicea: „Emoțiile nu sunt în alb și negru. Eram nevoită să îl privesc cum o bătea pe mama, dar în alte zile cânta cu mine, sau mă
învăța să merg pe bicicletă, sau petrecea ore întregi aplecat peste un puzzle cu mine. Tot îi iubești, în ciuda monstrului care se ascunde în ei; nu te poți abține”.
— Are dreptate, a zis Willow. De cele mai multe ori, te învinovățești pe tine când te dezamăgesc.
— Sper că acum știe ce vedetă mare ești. Toată lumea vorbește despre tine la birou, iubito. Ai făcut o treabă grozavă punând la punct acest dosar. Nu doar o clădire de patrimoniu, ci două; este impresionant.
— Parcă ai fi Mike. Nu s-a terminat încă, a zis Willow mușcându-și buza. Mi-am vândut sufletul diavolului ca să o fac. Sper doar că nu am căzut într-o capcană.
— Ce vrei să spui?
Au tras mașina în fața biroului, iar Kellie a oprit motorul.
— Nu sunt sigură, dar în seara asta Mike m-a făcut să mă simt un pic folosită. Iar unul dintre săteni a spus ceva ce m-a neliniștit. Willow și-a
mușcat buza în timp ce Kellie o privea în expectativă. Se pare că există un cimitir lângă una dintre clădirile pe care le demolăm.
— Bine, a zis Kellie, încruntându-se. Ai făcut o cercetare arheologică?
— Nu, Mike mi-a zis că nu este nevoie și că nu se obișnuiește, ca să o spunem pe aia dreaptă; de obicei se așteaptă să se vadă ce iese la suprafață când încep să sape fundația.
Îl întrebase pe Mike de două ori și de ambele dăți îi înlăturase îngrijorările, spunând că nu este necesar.
— Dar dacă a existat un cimitir acolo, ar apărea în evaluarea de teren teoretică și ai fi nevoită să o faci, a zis Kellie.
— Mike a făcut o evaluare arheologică pe care am văzut-o și sunt sigură că nu conținea nici urmă de cimitir.
— Poate nu era unul oficial. Cu ceva vreme în urmă, s-au găsit rămășițe omenești pe unul dintre șantierele noastre și se pare că săracii care nu își permiteau o înmormântare cum trebuie și nici o piatră de mormânt erau de multe ori îngropați în apropiere de biserici, dar nu chiar în cimitir.
