O senzație de neliniște a început să o cuprindă în timp ce Wilfred trona deasupra ei, ca un profet al apocalipsei. De ce îi dăduse mamei notificarea, când știa bine că Eli nu ar permite-o? Războiul era pe sfârșite și, dacă era să dai crezare zvonurilor, soldații urmau să se întoarcă în curând. Dar nu mai primise nici o veste de la Eli de săptămâni întregi –

ultima lui scrisoare sosise în toamnă – și deodată i s-a făcut frică. A înțeles de ce se afla Wilfred acolo. Îi simțea ochii ațintiți asupra ei, îi auzea răsuflarea grea când a început să rostească acele cuvinte care urmau să pună capăt lumii ei.

— Eli a murit. Am primit o telegramă săptămâna trecută. Vrăjile pe care le-ați aruncat asupra familiei noastre atâta vreme tu și mama ta s-au rupt. Nu mai ești binevenită aici.

Și-a strâns buzele și nu a mai spus nimic.

Bella s-a întors cu spatele, încercând să nu izbucnească în lacrimi în fața unui om pe care îl ura. Nu își permisese să se întrebe de ce nu mai primise vești de la Eli; nu avea puterea să o facă. Tot ce o ținuse în picioare era gândul că se va întoarce și își va vedea fiul, că se vor căsători și vor fi o familie, ca să-și poată părăsi slujba din Portsmouth și să vină

acasă.

Acum Wilfred Hilton îi spunea că bărbatul care era iubirea vieții ei era mort. Într-un final, refuzând să plângă în fața lui, a vorbit.

— Războiul acesta l-a răpit pe tatăl lui Alfie. El este tot ce v-a rămas din Eli; de ce îl urâți atât de mult? Vă este nepot.

— E un bastard. Nu erați căsătoriți. Cum pot fi sigur că este copilul fiului meu? Seamănă numai cu tine, cu părul negru și ochii albaștri, și deloc cu băiatul meu blond.

Vocea lui Wilfred a tremurat ușor vorbind despre Eli, dar apoi și-a fixat din nou căutătura cruntă asupra ei.

Bella i-a întors privirea.

— Nu am unde să mă duc. Patronul meu nu mă va primi împreună

cu Alfie, iar dacă mama este găsită vinovată, nu mai poate avea grijă de el. Dumneata ai atât de mult, iar dacă faceți asta, noi vom ajunge la casa de săraci, vom fi despărțiți. Vă implor, mai lăsați-ne un pic de timp.

— La asta ar fi trebuit să te gândești înainte să îl primești pe fiul meu în patul tău fără un inel pe deget. Nu suntem organizație de caritate; ați fi fost de mult pe străzi fără bunătatea soției mele. Eu am o reputație de apărat. Văd femei venind și plecând în toiul nopții. Știu bine de ce vin aici, ca să facă avorturi, iar unii ar spune că asta este crimă. Nu mai vreau să am de-a face cu vrăjitoriile familiei James, vreau să dispăreți.

Încă de când mama ei devenise moașă, femeile o implorau tot timpul să le ajute să avorteze copiii pe care nu îi doreau sau pe care nu-și permiteau să-i nască. De cele mai multe ori refuza, dar uneori, dacă

situația era extremă, mai chibzuia. Bella își amintea de o femeie care purta în pântec un copil care nu era al soțului ei. I-a spus Tessei că fusese violată de un soldat și când mama ei a examinat-o, a văzut că femeia avea rupturi înăuntru. I-a spus Tessei că dacă nu o ajută, își va face felul, asta dacă nu cumva o omora soțul ei mai întâi, lăsând cinci copii orfani de mamă.

— Eli voia ca Alfie să fie proprietarul casei parohiale, domnule Hilton. Dacă ne lăsați să stăm aici până la terminarea procesului, voi pleca fără să mă mai opun. Vocea îi tremura, și-a șters lacrimile și inima i s-a frânt pentru că trebuia să implore, dar știa că asta era singura șansă, a ei și a lui Alfie, de a supraviețui. N-o să mă mai vedeți niciodată. Vă rog, domnule, asta ar fi vrut Eli.

A urmat o tăcere lungă, timp în care Wilfred Hilton i-a cântărit propunerea.

— Vreau să-mi juri pe viața fiului tău că nu vei primi nici un fel de vizitatori.

— Aveți cuvântul meu.

— Și nu te voi mai vedea niciodată?

Bella a încuviințat din cap, fără să-l privească.

— Foarte bine, ai timp până la pronunțarea verdictului. Apoi nu

vreau să te mai văd în Kingston, domnișoară James.

Cuvintele lui i-au răpit ultima fărâmă de putere pe care o mai avea și s-a lăsat pe banca din piatră, ca să nu se prăbușească. Cât ai bate din palme, Wilfred Hilton reușise să-i elimine complet din viața lui; să le ia casa, siguranța, libertatea. Și asta, pentru că Eli era mort.

L-a privit îndepărtându-se călare, dorindu-și să nu mai respire și să

dispară totul. Și-a ținut respirația cât de mult a putut, până ce a simțit că i se sfâșie plămânii, apoi a scos un urlet pătrunzător, din adâncul rărunchilor. A început să ningă, dar ea a rămas pe loc, neputând să-și adune forțele și să se miște. Nu-și mai simțea mâinile, obrajii și nici o parte din corp. După o vreme, s-a oprit din tremurat și nu mai auzea decât cântecul mamei sale, care culegea ierburi din grădină. Se vedea copilă, stând în iarba înaltă, în timp ce mama ei se mișca în jur, culegând roșii, fasole cățărătoare și spanac.

— Mamă, ai înghețat de frig, a auzit ea vocea lui Alfie. Ridică-te, mamă, vino și stai lângă foc. Mâinile lui mici s-au întins ca să le prindă pe ale ei. Nu plânge, mamă. Este frig, o să îți înghețe lacrimile.

Dar ea nu se putea ridica. Respirația i-a încetinit, la fel și bătăile inimii în piept.

— Mămico, trezește-te! Am nevoie de tine! a strigat Alfie, și de data asta Bella s-a trezit tresărind.

Încet, s-a ridicat și a privit în jur. Nu mai era nimeni lângă ea. Cu picioarele tremurând, s-a întors în casă, unde Alfie încă dormea, și a pus pe foc câteva surcele.

Urmărind respirația copilului, a început să se dezghețe, iar disperarea i s-a topit în furie. A găsit ceva pesmeți și miere în cămară și a început să mănânce. Apoi a luat găleata cu apă care se încălzea deasupra focului și a urcat scările, către dormitorul mamei sale. Acolo a luat un cearșaf vechi cu care a spălat cât de mult a putut sângele dintre picioarele ei. Și-a învelit hainele însângerate în cearșaf, apoi s-a îmbrăcat cu fusta și puloverul mamei sale și s-a încălțat cu ghetele ei negre, punându-și peste umeri unul din șalurile ei.

Privind în jurul ei prin cameră, s-a simțit pătrunsă de puterea și hotărârea pe care i le dădea iubirea mamei sale. A coborât treptele care îi scârțâiau sub picioare, a trecut peste încăperea secretă care-l ținuse în siguranță pe fiul ei, s-a aplecat spre coșul cu unelte pentru grădinărit

aflat lângă ușă și a luat din el o mistrie, apoi s-a întors și a ridicat păturile pline de sânge și a descuiat zăvorul ușii principale.

Soarele încălzea pământul, iar zorii unei noi zile îi dădeau energia de care avea mare nevoie. Bella a mers cu pași mici spre colțul grădinii cu plante aromatice, unde știa că pământul va fi mai moale, datorită

îngrijirii constante a mamei sale și a început să sape, cu ochii atrași în repetate rânduri de gardul viu și de mătrăguna ascunsă după el.

10.

Vanessa

Ajunul Anului Nou, 1969

Vanessa a urcat scările și a băgat capul prin deschizătură, cercetând tot locul în raza de lumină. Căsuța din copac era pustie. Pături, perne și ambalaje de la dulciuri acopereau podeaua. În timp ce cobora treptele cu spatele, a cuprins-o o senzație de teamă.

— Alice, ești aici? a strigat ea, ascultând zgomotele nopții și sunetul îndepărtat al pianului în clipa în care a început să cânte.

În timp ce mergea înapoi spre casă, porțile s-au deschis și pe alee a intrat un Rolls-Royce. Începea; musafirii soseau, iar ea nici nu era îmbrăcată. Alice trebuia să fie în casă, altă explicație nu era.

Mergând cât putea de repede, a intrat în grabă pe ușa principală, ignorând personalul angajat care se învârtea fără rost, a aruncat cizmele din picioare și a început să urce treptele câte două, intrând în goană în dormitorul lui Alice.

— Alice? Draga mea, ești aici?

Pielea i s-a înflorat deodată și, stând în pragul camerei fiicei sale, a început să se simtă tot mai neliniștită. S-a întors și a plecat, pornind în fugă către dormitorul ei, unde a tras rochia din catifea de pe umeraș.

Cât timp i-a luat să își încheie fermoarul, să își înfășoare șalul din pene în jurul gâtului și să își pună cerceii, enervarea i s-a transformat în frică. Richard a apărut în pragul ușii, încă fumegând de nervi din cauza supliciului prin care trecuse – luminile, aleea de acces, distrugerile provocate de viscol – și a început să izbească în stânga și în dreapta, iar fiecare mișcare a lui o făcea să tresară.

— Am nevoie de un duș, a zis el, traversând camera spre baie.

— Nu dau de Alice. Nu era în căsuța din copac, nu este în camera ei.

A simțit cum se înroșește la față de panică: odată rostite, cuvintele transformaseră îngrijorarea ei în realitate.

— Trebuie să fie pe undeva prin casă, încearcă la bucătărie –