înțeleagă. De câtă vreme o căutați?

— Nu știu, nu de mult. Helen m-a găsit în dormitorul meu și m-a întrebat unde este. Eu am urcat numai ca să-mi iau mănușile, a zis Vanessa, începând să plângă.

— Mamă, nu-ți face griji, apare ea. Ne vedem în casă, trebuie să intri, că ai înghețat de frig. O caut eu. Probabil se ascunde pe undeva.

Leo s-a uitat spre casă, cu priviri neliniștite.

— Era aici. Se juca. Nu poate fi departe, a zis Vanessa, dar Leo pornise deja spre casă, parcase și sărise din mașină.

L-a privit printre lacrimi, neputând să respire bine și a văzut că

Helen a reapărut în fața casei. Totul i se părea ireal, ca un film alb-negru, cu noaptea care se lăsa și zăpada albă care acoperea pământul, iar Leo și Helen gesticulând frenetic unul spre altul. Parcă se vedea pe ea și pe Richard în noaptea aceea. Parcă s-ar fi întors în timp.

Nu se poate, nu se poate întâmpla iar, și-a zis ea, iar, și iar. Când a ajuns lângă casă, Leo ținea un braț pe umerii lui Helen.

— Am s-o găsesc, Helen, am s-o găsesc, îi spunea el aruncând o privire spre Vanessa, care tremura de frig. Poți să o duci pe mama înăuntru, Helen? a zi el, apoi a luat-o la fugă în jurul casei, strigând-o pe nume pe Sienna iar, și iar.

Plângând incontrolabil, Helen a venit spre Vanessa și a luat-o de braț, ca să o conducă în casă. Aceasta a simțit căldura care venea dinspre sobă când Helen i-a tras un scaun lângă foc și a ajutat-o să se așeze.

Muncitorii angajați stăteau în jur, de parcă așteptau în fața biroului șefului lor, neștiind ce să facă, cu capetele plecate. Helen i-a scos paltonul Vanessei și i-a pus o pătură pe genunchi.

— Îmi pare rău, a zis Vanessa încetișor. Am urcat numai ca să îmi iau mănușile.

— Stai aici, s-a răstit Helen la ea pe un ton pe care nu i-l cunoștea.

Vanessa a rămas cu privirile pironite în podea, cu mintea incapabilă

să proceseze ce se întâmpla, în timp ce vocile și zgomotele din jur o înțepau ca niște săgeți.

— Sienna! a auzit-o pe Helen strigând iar, dincolo de fereastră.

Sienna, unde ești? Dacă te ascunzi, nu e amuzant. Mami și tati sunt foarte îngrijorați.

A pierdut noțiunea timpului pe măsură ce noaptea s-a lăsat complet.

Cineva i-a adus o ceașcă de ceai și i-a pus o pereche de papuci în picioare, iar oamenii continuau să strige numele Siennei. Nu știa cât timp a stat acolo, dar deodată s-au aprins luminile în bucătărie și strălucirea lor a făcut-o să tresară.

— E întuneric, Leo, trebuie să chemăm poliția, a auzit-o spunând pe Helen. Este ger afară.

— Mă duc în pădure cu câinii și cu muncitorii. Poate a căzut și s-a rănit.

— Are șapte ani și afară ninge. Într-o oră ar putea fi moartă, a început Helen să plângă. Nu știu ce să fac. Unde e?

— Uite, m-am gândit la ceva. Poate s-a dus acasă la Dorothy.

— Am sunat-o, nu e acolo.

— Dar ai fost acolo să vezi? Ar putea să se ascundă undeva. În șopronul lui Peter sau pe-acolo. Poate te duci să arunci o privire. Rahat, dacă se află, s-a zis cu noi, a adăugat Leo încet.

— Despre ce vorbești?

Lacrimile curgeau necontenit pe fața lui Helen, avea ochii roșii.

— Am semnat totul astăzi; suntem băgați în rahat până la gât dacă se întâmplă ceva ce periclitează ședința de consiliu de mâine. Dacă află

presa? Vor scoate din nou la lumină povestea cu Alice.

— Nu-mi pasă de asta. Eu mă duc la Dorothy, a zis Helen. Și dacă nu este acolo, sun la poliție.

A ieșit din casă în goană.

— Mamă? Mamă? a îngenuncheat Leo lângă Vanessa. Când ai văzut-o ultima dată pe Sienna? Ai zis că voiați să faceți un om de zăpadă.

— Ce? a zis ea.

— I-ai spus lui Helen că voiați să faceți un om de zăpada, dar pe urmă te-a găsit singură în casă. De ce ai intrat? a întrebat Leo.

Vanessa a început să plângă.

— Nu știu, nu-mi amintesc.

— Pentru numele lui Dumnezeu! Leo s-a ridicat și a făcut câțiva pași, înnebunit de grijă. Ai văzut-o de la fereastră? Mamă? Ai văzut-o pe Sienna de la fereastră?

Vanessa se holba la fiul ei.

— Când?

Ochii lui Leo s-au umplut de lacrimi.

— Azi, când erai în dormitor. Înainte ca Sienna să dispară.

Vanessa a încercat disperată să dea timpul înapoi. O vedea pe Sienna în hol, ca într-o fotografie. Pașii lui Leo îi făceau rău. A început să își amintească: avusese nevoie de ceva, se dusese înăuntru ca să ia ceva...

— Aveam nevoie de mănuși. M-am dus în camera mea. Și m-am uitat pe fereastră la bărbatul acela plecând pe alee.

— Care bărbat?

Privirile lui Leo s-au oprit asupra ei.

— Bărbatul care era în biroul tău.

După-amiaza începea să îi revină în minte în imagini dezordonate, fără legătură între de.

— Avea ochi albaștri.

— Cine? Cine a intrat în biroul meu? Era unul dintre muncitorii de la mutări?

— Nu știu.