Fusese martoră la presiunea tot mai mare care se aduna pe umerii Tessei.

Un bulgăre de ură se îndrepta spre ea dinspre doctorul Jenkins, părintele Blacker, preotul din localitate, și, desigur, Wilfred Hilton. Bărbați pentru care nașterea era blestemul Evei, iar sarcina, pedeapsa dureroasă pe care trebuie să o îndure orice femeie. Nu voiau femei ca mama ei, care nu cereau mai nimic pentru serviciile lor, care domoleau durerile nașterii cu ierburi, experiență și meditație și care făceau o treabă mai bună decât bărbații cu diplomă de medic, care cereau salariul pe o lună pentru nașterile lor de mântuială.

Ei vedeau nașterea ca pe o boală care avea nevoie de un tratament.

Copiii trebuiau aduși pe lume cu mamele întinse pe spate, imobilizate în scăriță, într-un mediu steril și înspăimântător de medical, unde mamele nu erau ascultate și făceau ce li se spunea. Numărul de doctori care practicau obstetrica creștea rapid, iar moașelor ca mama ei le displăcea foarte tare această invazie a teritoriului lor. Majoritatea bărbaților care se

pregăteau pentru medicina de familie aveau numai o vagă idee despre desfășurarea unei nașteri normale, ca să nu mai vorbim despre nașterile complicate, și învățau din experiența cruntă, de multe ori omorând mame și prunci care altfel ar fi supraviețuit. Mame precum Evelyn Hilton.

Dar oricât de mult ar fi încercat, femeile din zonă îl ocoleau pe doctorul Jenkins, în favoarea Tessei, iar el se simțea ofensat de moarte. La ea se duceau de ani întregi, iar pe doctor nu îl plăceau, căci nu avea înțelegere și nici răbdare să aștepte nașterea unui copil. Scotea forcepsul și echipamentele medicale când nu erau necesare, numai ca să grăbească

lucrurile și să plece odată acasă.

Pentru Bella era evident, din discuțiile pe care le auzise, că femeile se simțeau mai liniștite cu Tessa decât cu el. Nu știa cum să aline o mamă

aflată în durerile facerii și nici pe tinerele femei speriate și adesea abia ajunse la vârstă adultă, deloc pregătite să nască, și cărora le vorbea în termeni medicali pe care ele nu îi înțelegeau.

I se închideau ochii. Mișcarea ritmică a respirației profunde a lui Alfie și focul din cămin erau prea liniștitoare ca să li se poată opune. În timp ce ațipea, a simțit prezența mamei alături, ținând-o de mână. Tessa a condus-o afară, spre câmpul din spatele casei, pe lângă gardul viu, spre o mătrăgună otrăvitoare cu flori în formă de clopot și fructe mici, negre și lucioase, despre care o avertizase pe Bella de când era copil. Dar acum s-a întors spre fiica ei și a început să culeagă fructele de pe rămurele și să le bage în gură în timp ce se înnopta.

Bella s-a trezit tresărind și a scos un geamăt de durere simțind contracțiile uterului. În timp ce durerea se domolea încet, l-a mutat pe Alfie din poală și a aruncat un alt buștean în focul care se stingea. A început să ardă duduind și un șuvoi de aer rece a coborât pe horn. A pus deasupra focului o găleată plină cu apă de la fântâna din curte.

Așteptând ca apa să se încălzească ca să se poată spăla, s-a dus la intrare și a deschis ușa. Răsărise soarele, dând la iveală o uluitoare zi de iarnă, rece și luminoasă; genul de dimineți pe care mama ei le iubea.

Soarele care o mângâia pe față i-a dat Bellei puterea de care avea nevoie pentru a păși afară și, lăsându-se pe banca de piatră din fața casei, a privit spre lanțul cu care iubita ei iapă, Ebony, era legată de obicei în lunile de vară. Vânzarea calului înainte de a pleca spre Portsmouth îi frânsese

inima, dar avuseseră nevoie disperată de bani. Ebony o scosese dintr-ale ei, o făcuse să uite cât de mult îi lipsea Eli; în zilele grele îl urca pe Alfie în șa și o pornea de-a lungul câmpurilor, spre apus.

A mijit ochii în lumina intensă a soarelui, privind înspre câmpul din depărtare și dincolo de el, spre gardul viu în care se împletea mătrăguna letală. Mama ei îi vorbise în vis, spunându-i că prefera să moară decât să

trăiască o viață în spatele gratiilor. Dacă era condamnată pentru omor, avea să fie închisă într-o celulă, n-avea să mai poată sta la aer curat, în lumina soarelui, n-avea să mai vadă iarba sau copacii. Toate lucrurile pentru care trăise aveau să dispară; florile, plaja, marea, dar mai ales ea și Alfie. Ar supraviețui un an, poate doi, până ar muri de inimă rea. Va vrea să își ia viața într-un mod care să însemne că ea deține controlul, ca să fie alegerea ei; să moară așa cum trăise, independentă și neînfricată. Dacă

venea acel moment, Bella nu știa daca va avea puterea de a-i da fructele de mătrăgună, știind că ele o vor ucide, dar era datoria ei să fie puternică, dacă mama i-o va cere.

Ridicându-se în picioare, a auzit un huruit, îndepărtat la început, apoi mai puternic, iar pământul de sub picioarele ei a început să tremure.

A privit în jur, capul îi zvâcnea de frig, burta o durea încă, și a văzut un bărbat calare care se apropia de ea ca fulgerul. Soarele îl lumina din spate și nu-i distingea chipul, dar știa că omul era Wilfred Hilton pe Titus, iubitul lui cal negru, pe care, după cum spunea Eli, îl iubea mai mult decât pe propriii copii.

— Bună dimineața, domnișoară James, a zis el, oprind calul.

Era un bărbat formidabil, înalt și subțire, cu păr cărunt și o mustață

groasă, care îi acoperea gura îngustă.

— Bună dimineața, domnule, i-a răspuns în doi peri, aruncându-i o privire scurtă.

Wilfred Hilton avea același chip ca fiul lui, dar purtarea lui era complet diferită. În vreme ce Eli mergea cu pas săltăreț oriunde se ducea și râdea de el însuși, tatăl lui pășea grav, privind peste umăr tot timpul, așteptând parcă să se năpustească cineva la el. Deși era proprietar al întregului orășel Lewes, purta pe chip o privire mânioasă, de parcă nu avea nici doi bani, iar în mâna dreaptă ducea mereu un baston, gata să

lovească în tot ce îi stătea în cale.

Bella a încercat să își controleze respirația, ca el să nu o vadă că

tremura.

— Domnule, mama mea nu a fost declarată vinovată încă, a zis Bella, ridicând ochii spre el. Asta este casa noastră. Vă rog să plecați, a zis ea cu fermitate.

— Nu mai este a voastră. I-am înmânat mamei tale notificarea în ziua în care a omorât-o pe Evelyn, a zis Wilfred scurt, Bella a simțit lacrimi usturătoare în ochi. Wilfred voia de ani întregi să scape de mama ei, dar Evelyn și Eli îl împiedicaseră. Acum, că soția lui nu mai era, când trupul ei abia se răcise, profitase de ocazie ca să pună

mâna pe casă.

O senzație de neliniște a început să o cuprindă în timp ce Wilfred trona deasupra ei, ca un profet al apocalipsei. De ce îi dăduse mamei notificarea, când știa bine că Eli nu ar permite-o? Războiul era pe sfârșite și, dacă era să dai crezare zvonurilor, soldații urmau să se întoarcă în curând. Dar nu mai primise nici o veste de la Eli de săptămâni întregi –

ultima lui scrisoare sosise în toamnă – și deodată i s-a făcut frică. A înțeles de ce se afla Wilfred acolo. Îi simțea ochii ațintiți asupra ei, îi auzea răsuflarea grea când a început să rostească acele cuvinte care urmau să pună capăt lumii ei.

— Eli a murit. Am primit o telegramă săptămâna trecută. Vrăjile pe care le-ați aruncat asupra familiei noastre atâta vreme tu și mama ta s-au rupt. Nu mai ești binevenită aici.

Și-a strâns buzele și nu a mai spus nimic.

Bella s-a întors cu spatele, încercând să nu izbucnească în lacrimi în fața unui om pe care îl ura. Nu își permisese să se întrebe de ce nu mai primise vești de la Eli; nu avea puterea să o facă. Tot ce o ținuse în picioare era gândul că se va întoarce și își va vedea fiul, că se vor căsători și vor fi o familie, ca să-și poată părăsi slujba din Portsmouth și să vină

acasă.

Acum Wilfred Hilton îi spunea că bărbatul care era iubirea vieții ei era mort. Într-un final, refuzând să plângă în fața lui, a vorbit.

— Războiul acesta l-a răpit pe tatăl lui Alfie. El este tot ce v-a rămas din Eli; de ce îl urâți atât de mult? Vă este nepot.

— E un bastard. Nu erați căsătoriți. Cum pot fi sigur că este copilul fiului meu? Seamănă numai cu tine, cu părul negru și ochii albaștri, și deloc cu băiatul meu blond.

Vocea lui Wilfred a tremurat ușor vorbind despre Eli, dar apoi și-a fixat din nou căutătura cruntă asupra ei.