probabil șterpelește ceva de mâncare, a zis Richard apropiindu-se de geam. Sosește o altă mașină. Am nevoie de o băutură mai mult ca oricând.
— Leo este și el afară, în zăpadă, a zis Vanessa, neputându-și stăpâni îngrijorarea.
— Te rog să nu intri într-o stare de-a ta de panică. Alice n-a pățit nimic. O să-i frâng gâtul pentru că-ți provoacă atâta îngrijorare, dar deocamdată n-a pățit nimic. Leo se va întoarce în câteva minute și o va ține el sub supraveghere, ca să te poți relaxa.
— Mai bine nu îl trimiteam pe Leo. Nenorocitul ăsta de viscol, iar acum Alice – toate astea mă fac să simt că atârnă un blestem deasupra casei în seara asta. Unde este? De ce se ascunde de mine? N-am fost chiar așa severă cu ea, i-am spus doar să se îmbrace. E imposibilă!
— Vanessa! a zis Richard, privind supărat către soția lui. Nu începe.
Vanessa și-a pus pantofii cu toc și s-a dat cu Channel No. 5, apoi a întins mâna către clanța ușii. A auzit soneria de jos și a aruncat o privire în hol, unde a văzut două angajate cu tăvi pline cu pahare de șampanie, așteptând primii sosiți.
— Alice! Alice, te rog, ieși. Nu contează dacă vrei să stai îmbrăcată în salopetă, dar te rog să ieși acum.
A alergat dintr-o cameră în alta, de-a lungul palierului de la etaj, deschizând ușile spre întunericul din spatele lor.
În timp ce cobora scările, ușa de la intrare s-a deschis și au apărut primii invitați. Vanessa a zâmbit larg către cuplul care pășea peste prag.
Brusc, a simțit că i se face greață.
— Bill, Olivia, îmi pare atât de bine să vă văd, a zis ea, mergând în întâmpinarea lor. Vă mulțumesc că ați venit. Arăți uimitor, Olivia! Ce credeți despre viscolul acesta, mai că am fost nevoiți să anulăm totul. Vă
rog, serviți-vă cu șampanie.
S-a aplecat spre ei să îi sărute. Un tânăr cu cravată neagră a făcut un pas în față, gata să le ia paltoanele.
— Îmi mulțumim, Vanessa. Vai, ce rochie! Pe cuvântul meu, îți taie respirația. Vă mulțumim că ne-ați invitat. Așteptăm de câteva săptămâni seara aceasta.
Olivia a luat un pahar de pe tava care i se întindea.
Vanessa a aruncat o privire în jur, sperând să o vadă pe Alice prin hol, apoi s-a întors spre una dintre chelnerițe.
— Ai putea, te rog, să o cauți prin casă pe fiica mea? Are șase ani și poartă o rochie roșie. Și vino să îmi spui când o găsești. Dacă nu este în
casă, ia o lanternă și caut-o pe-afară.
— Nu vreți să servesc șampania?
Fata părea surprinsă.
— Nu, vreau să o găsești pe fiica mea. Repede, te rog. Mă găsești în salon.
— Âă, sigur, a zis chelnerița, înroșindu-se.
— S-a întâmplat ceva, Vanessa? a întrebat Olivia.
— Nu, o prostie de fapt, nu o găsesc pe Alice. Sunt sigură că este în casa, dar are o criză de încăpățânare; nu vrea să se îmbrace cu rochița roșie pe care i-am cumpărat-o pentru petrecere.
Soneria s-a auzit din nou și un șuvoi de oameni a început să
sosească. Vanessa își simțea inima tremurându-i speriată în piept în timp ce întâmpina un cuplu după altul de una singură. În tot timpul acesta, trupul ei o trăgea cu disperare să plece în căutarea lui Alice. Într-un final, când Richard a coborât scara, a reapărut chelnerița, clătinând din cap.
— Îmi pare rău, doamnă Hilton, n-o găsesc nicăieri.
În clipa aceea i s-a părut că lumea își încetinește mișcarea. Sunetele plăcute și voioase ale petrecerii au început să îi zgârie urechile; pianul, sporovăială, căldura. Vanessa a întors capul către soțul ei.
— N-o găsește nimeni pe Alice.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Vanessa, se ascunde pe undeva prin casă. O face dinadins. George, Martha, mă bucur tare mult să vă văd, a zis el, pășind înainte ca să dea mâna cu noii sosiți.
— Îmi pare rău, Richard, trebuie să o caut. Ceva nu e-n regulă.
Vanessa a zâmbit amabilă spre oaspeți, l-a lăsat pe Richard singur și a traversat în grabă holul, cu pantofii ale căror tocuri țăcăneau zgomotos pe dale și strigând-o pe Alice în timp ce înainta.
Bucătăria era plină de aburi și de un miros de mâncare care i-a întors stomacul pe dos. A alergat spre partea din spate a casei, răsucindu-și gleznele în pantofii cu tocuri când a ajuns în dreptul cămării.
— Alice!
Orbecăind la ușa din spate, a deschis-o spre grădina în care se vedeau contururile jucăriilor lui Alice, risipite peste tot.
— Alice!
Tocurile i se afundau în noroi în timp ce a fugit spre magazia pentru biciclete și a deschis ușa. A pipăit prin întuneric, fără să zărească nimic,
până ce a dat de întrerupător. Clic. Când ochii i s-au obișnuit cu lumina puternică, s-a dat înapoi și a simțit un gol în stomac la vederea standului de biciclete aproape gol. Numai două biciclete, unde altădată erau patru; un loc gol acolo unde trebuiau să fie bicicletele lui Leo și a lui Alice.
Inima îi bubuia atât de tare, încât abia mai putea respira când a alergat înapoi în grădină și a ieșit pe poarta din lateralul casei, care ducea spre aleea de acces din față.
Ultima discuție cu fiica ei îi răsuna în urechi: N-o găsesc pe Snowy.
