— Am căutat peste tot, domnule Hilton, în magazii, pe domeniu, în grădini. Nu este nici afară, și nici în casă.

Richard s-a uitat la soția lui și a început să pedaleze.

— Sună la poliție, Vanessa. Acum.

11.

Vanessa

Joi, 21 decembrie 2017

— Sienna, unde ești? a strigat Vanessa în întunericul care o înconjura cu o repeziciune înspăimântătoare.

A coborât din nou cu picioarele pe iarba acoperită de zăpadă și a privit în jur. Vântul rece îi vuia pe la urechi, dar o auzea pe Helen strigând numele Siennei undeva în spatele casei, în timp ce muncitorii le priveau cum țâșnesc dintr-o parte în alta panicate. Și-a spus că trebuie să

se calmeze și să respire adânc. Sienna nu dispăruse de mult timp; cu siguranță urma să apară alergând după colț în orice moment. Nu dispăruse, se ascundea numai. Nu puteau să piardă un alt copil; nu se putea întâmpla din nou.

A auzit scrâșnet de roți, iar porțile s-au deschis și automobilul Volvo al lui Leo a intrat pe alee. Pământul arunca pietricele în jurul picioarelor ei, ca pe niște scântei de artificii, în timp ce mașina se îndrepta spre ea.

Leo a oprit lângă ea și a deschis geamul.

— Ce cauți afară, mamă? Aproape s-a lăsat întunericul.

Leo se uita la ea încruntat, iar căldura din mașină s-a prelins în aerul înghețat din jurul ei.

— Aveți nevoie de ajutor să o căutați? a strigat unul dintre muncitori.

— Da, vă rog! i-a răspuns Vanessa, înaintând spre el și ignorându-l pe Leo, neputând să dea cu ochii de el. Poartă o haină roșie.

Simțea că tot corpul îi tremură violent.

— Ce se întâmplă, mamă, pe cine cauți? a întrebat Leo străfulgerând-o cu ochii mari. Ce s-a întâmplat?

Vanessa s-a întors și l-a privit pe fiul ei, forțându-se să îi răspundă.

— N-o găsim pe Sienna. Era aici, se juca în zăpadă.

— Ce? Cum adică n-o găsiți? Încruntă din sprâncene, încercând să

înțeleagă. De câtă vreme o căutați?

— Nu știu, nu de mult. Helen m-a găsit în dormitorul meu și m-a întrebat unde este. Eu am urcat numai ca să-mi iau mănușile, a zis Vanessa, începând să plângă.

— Mamă, nu-ți face griji, apare ea. Ne vedem în casă, trebuie să intri, că ai înghețat de frig. O caut eu. Probabil se ascunde pe undeva.

Leo s-a uitat spre casă, cu priviri neliniștite.

— Era aici. Se juca. Nu poate fi departe, a zis Vanessa, dar Leo pornise deja spre casă, parcase și sărise din mașină.

L-a privit printre lacrimi, neputând să respire bine și a văzut că

Helen a reapărut în fața casei. Totul i se părea ireal, ca un film alb-negru, cu noaptea care se lăsa și zăpada albă care acoperea pământul, iar Leo și Helen gesticulând frenetic unul spre altul. Parcă se vedea pe ea și pe Richard în noaptea aceea. Parcă s-ar fi întors în timp.

Nu se poate, nu se poate întâmpla iar, și-a zis ea, iar, și iar. Când a ajuns lângă casă, Leo ținea un braț pe umerii lui Helen.

— Am s-o găsesc, Helen, am s-o găsesc, îi spunea el aruncând o privire spre Vanessa, care tremura de frig. Poți să o duci pe mama înăuntru, Helen? a zi el, apoi a luat-o la fugă în jurul casei, strigând-o pe nume pe Sienna iar, și iar.

Plângând incontrolabil, Helen a venit spre Vanessa și a luat-o de braț, ca să o conducă în casă. Aceasta a simțit căldura care venea dinspre sobă când Helen i-a tras un scaun lângă foc și a ajutat-o să se așeze.

Muncitorii angajați stăteau în jur, de parcă așteptau în fața biroului șefului lor, neștiind ce să facă, cu capetele plecate. Helen i-a scos paltonul Vanessei și i-a pus o pătură pe genunchi.

— Îmi pare rău, a zis Vanessa încetișor. Am urcat numai ca să îmi iau mănușile.

— Stai aici, s-a răstit Helen la ea pe un ton pe care nu i-l cunoștea.

Vanessa a rămas cu privirile pironite în podea, cu mintea incapabilă

să proceseze ce se întâmpla, în timp ce vocile și zgomotele din jur o înțepau ca niște săgeți.

— Sienna! a auzit-o pe Helen strigând iar, dincolo de fereastră.

Sienna, unde ești? Dacă te ascunzi, nu e amuzant. Mami și tati sunt foarte îngrijorați.

A pierdut noțiunea timpului pe măsură ce noaptea s-a lăsat complet.

Cineva i-a adus o ceașcă de ceai și i-a pus o pereche de papuci în picioare, iar oamenii continuau să strige numele Siennei. Nu știa cât timp a stat acolo, dar deodată s-au aprins luminile în bucătărie și strălucirea lor a făcut-o să tresară.

— E întuneric, Leo, trebuie să chemăm poliția, a auzit-o spunând pe Helen. Este ger afară.