— Mă duc în pădure cu câinii și cu muncitorii. Poate a căzut și s-a rănit.
— Are șapte ani și afară ninge. Într-o oră ar putea fi moartă, a început Helen să plângă. Nu știu ce să fac. Unde e?
— Uite, m-am gândit la ceva. Poate s-a dus acasă la Dorothy.
— Am sunat-o, nu e acolo.
— Dar ai fost acolo să vezi? Ar putea să se ascundă undeva. În șopronul lui Peter sau pe-acolo. Poate te duci să arunci o privire. Rahat, dacă se află, s-a zis cu noi, a adăugat Leo încet.
— Despre ce vorbești?
Lacrimile curgeau necontenit pe fața lui Helen, avea ochii roșii.
— Am semnat totul astăzi; suntem băgați în rahat până la gât dacă se întâmplă ceva ce periclitează ședința de consiliu de mâine. Dacă află
presa? Vor scoate din nou la lumină povestea cu Alice.
— Nu-mi pasă de asta. Eu mă duc la Dorothy, a zis Helen. Și dacă nu este acolo, sun la poliție.
A ieșit din casă în goană.
— Mamă? Mamă? a îngenuncheat Leo lângă Vanessa. Când ai văzut-o ultima dată pe Sienna? Ai zis că voiați să faceți un om de zăpadă.
— Ce? a zis ea.
— I-ai spus lui Helen că voiați să faceți un om de zăpada, dar pe urmă te-a găsit singură în casă. De ce ai intrat? a întrebat Leo.
Vanessa a început să plângă.
— Nu știu, nu-mi amintesc.
— Pentru numele lui Dumnezeu! Leo s-a ridicat și a făcut câțiva pași, înnebunit de grijă. Ai văzut-o de la fereastră? Mamă? Ai văzut-o pe Sienna de la fereastră?
Vanessa se holba la fiul ei.
— Când?
Ochii lui Leo s-au umplut de lacrimi.
— Azi, când erai în dormitor. Înainte ca Sienna să dispară.
Vanessa a încercat disperată să dea timpul înapoi. O vedea pe Sienna în hol, ca într-o fotografie. Pașii lui Leo îi făceau rău. A început să își amintească: avusese nevoie de ceva, se dusese înăuntru ca să ia ceva...
— Aveam nevoie de mănuși. M-am dus în camera mea. Și m-am uitat pe fereastră la bărbatul acela plecând pe alee.
— Care bărbat?
Privirile lui Leo s-au oprit asupra ei.
— Bărbatul care era în biroul tău.
După-amiaza începea să îi revină în minte în imagini dezordonate, fără legătură între de.
— Avea ochi albaștri.
— Cine? Cine a intrat în biroul meu? Era unul dintre muncitorii de la mutări?
— Nu știu.
Vanessa a simțit cum îi vine tot sângele în urechi în timp ce se străduia să își amintească. Memoria ei era ca o ușă încuiată, pentru care avea o sută de chei, dar nu știa care este cea bună.
— Nu avea uniformă. I-am spus că nu-ți place să intre nimeni în birou și a plecat. S-a dus pe alee.
— În aceeași direcție în care a plecat Sienna? Spre căsuța din copac?
Leo o privea cu atenție.
— A mers spre poartă. Cred că a plecat. Era singur, părea...
— Ce, mamă? Cum părea? s-a răstit Leo la ea.
— Nelalocul lui, a zis Vanessa.
— Îti amintești cum arăta?
— Nu prea, în afară de ochii de un albastru foarte deschis.
— Stai aici, la căldură, mamă. Mă întorc repede.
