dispariție, sute de voluntari care au primit zi liberă pentru a putea căuta o fetiță de șase ani dispărută au străbătut zona Sussex Downs acoperită de zăpadă, până la apusul soarelui. A fost o imagine de neuitat, căci fiecare participant stătea la o depărtare de douăzeci de metri într-un șir lung de o milă, pentru a putea verifica zece mile pătrate în cadrul căutărilor organizate de detectivul-inspector Mills de la Poliția din Sussex; o strădanie
minuțioasă, în decursul căreia fiecare voluntar a avut mare grijă să
nu rateze nici cel mai mic detaliu care fi putut da poliției indicații privind unde ar putea să se afle fetița.
„Voluntarii au nevoie de o pregătire de bază înainte de a participa la o asemenea acțiune”, a zis inspectorul Mills, detectivul care conduce cazul. „Totul trebuie făcut cu cea mai mare atentie și foarte meticulos. Chiar și o bucată ruptă dintr-o haină sau o mănușă poate fi dovada care hotărăște soarta unui întreg caz.”
În urmă cu o săptămână, micuța Alice Hilton a dispărut de la petrecerea de revelion dată în casa părinților ei din Kingston, lângă Lewes. Echipa de căutători de săptămâna aceasta a fost una dintre cele mai mari organizate vreodată în Anglia, iar mama lui Alice, Vanessa Hilton, nu și-a pierdut speranța ca fata să fie în viață.
„Nu ne putem opri din căutat. Poate este undeva, rănită sau poate s-a rătăcit, poate este ținută captivă. Vă rog, dacă v-ați aflat în zonă în ajunul Anului Nou, opriți-vă o clipă și gândiți-vă. Dacă
o singură persoană își amintește ceva, ne-ar putea oferi cheia dispariției ei. Dacă ați văzut ceva, oricât de nesemnificativ vi s-ar părea, sunați la poliție, la numărul de urgențe.”
Willow a derulat în josul paginii, până la o fotografie cu Vanessa și Richard Hilton înghesuiți unul în altul la o conferință de presă. Cu chipuri cenușii, ochi mari și uluiți, stăteau la o masă lungă în fața unui panou mare pe care scria Poliția Sussex, cu un șir de microfoane în fața lor. Își imagina foarte clar conferința de presă: încăperea de un alb desăvârșit, zgomotul asurzitor al obturatoarelor aparatelor foto și cacofonia strigătelor ziariștilor. Articolul continua, așa cum se făcea întotdeauna, menționând suspectul principal.
Un martor anonim, ultima persoană care a văzut-o pe Alice în viață, ajută în acest moment în anchetă. Poliția a confirmat că
agenții au găsit o batistă murdară de sânge de aceeași grupă cu a lui Alice, în apropiere de locul unde a dispărut și de aceea tratează
dispariția copilei drept una suspectă.
Dorothy Novell, o localnică implicată în acțiunea de căutare, i-a spus reporterului nostru: „Suntem toți foarte îngrijorați pentru
Alice și ne rugăm să fie găsită vie și nevătămată”.
Inspectorul Mills a mulțumit tuturor celor implicați în căutare și a cerut publicului să rămână vigilent.
Willow a simțit că îi bate inima mai tare când a citit cele spuse de Dorothy. Poate că Dorothy îl cunoscuse pe Bobby și va fi de acord să îi vorbească despre tatăl ei și să îi spună cum era ca tânăr când o va întreba ce știe despre cimitir.
S-a lăsat pe spate, peste perne și s-a întors la articolele găsite de motorul de căutare. A dat de un altul, datat 14 iulie 1980, care era însoțit de o fotografie alb-negru a tatălui ei de când era copil și de titlul: Dispărută fără urmă: Alice Hilton – după zece ani.
Au trecut zece ani de la acea seară fatală din ajunul Anului Nou în 1969 și, în ciuda investigației extinse a poliției și a miilor de ore petrecute în căutarea micuței Alice, Vanessa Hilton nu este cu nimic mai aproape de aflarea celor petrecute cu fiica sa.
„Este greu să spui ce este mai rău”, spune Vanessa Hilton, „Să
știi că ți-a fost răpit sau ucis copilul, sau să știi că a dispărut și ar putea fi oriunde, supus cine știe căror orori și să nu găsești niciodată răspunsul privind ce s-a întâmplat. În timp ce fărâma de speranță că fiica ta este încă în viață ți-ar da un motiv să mergi mai departe, lipsa unei încheieri și gândul neostoit te pot aduce în pragul nebuniei.”
Willow s-a întors la pagina de căutare și a remarcat un articol din Lewes Chronicle, datat 8 februarie 1968, anul dinaintea dispariției lui Alice.
Un fermier din East Sussex este „complet distrus” după ce turma sa de vite de lapte a fost sacrificată, ca urmare a depistării îmbolnăvirii cu tuberculoză bovină.
Richard Hilton, din orășelul Kingston aflat în apropiere de Lewes, spune că va trebui să o ia de la capăt, după ce testele de rutină au detectat boala. Aproape jumătate din vitele omorâte erau gestante, ceea ce a înrăutățit și mai mult situația.
Domnul Hilton a spus: „Nici nu pot exprima în cuvinte ce simți când vezi cum este omorâtă vaca pe care ai crescut-o de când era o vițelușă. Soția mea a plâns. Am fost lângă ele din ziua în care
s-au născut”.
Willow s-a uitat la fotografia tatălui ei de pe consola căminului, aflată vizavi de ea. Știa foarte puține despre ziua în care dispăruse Alice, dar ceea ce știa era că Bobby și tatăl lui petrecuseră ziua sacrificând cireada, din cauza unei epidemii de tuberculoză. Citind articolul, era ușor de dedus că Nell și vacile bunicului ei fuseseră cel mai probabil infectate de cireada de la ferma Hilton.
Willow a lăsat să-i scape un oftat în timp ce s-a apucat să adune ceea ce-i trebuia ca să meargă la Fortăreață. Înșelătoria lui Mike o afecta cu atât mai mult cu cât proiectul avea o însemnătate personală. Petrecuse un an fără să-i spună tatălui ei despre proiect, știind că el s-ar fi înfuriat, și oricum a fost păcălită. Poate asta era karma ei pedepsind-o pentru că l-a trădat. Nu făcuse nimic greșit când și-a asumat proiectul, dar ar fi trebuit să fie sinceră cu el. Era timpul să-i spună despre proiect și să primească
binecuvântarea lui, ca să poată amândoi să meargă mai departe.
Willow a hotărât, îndreptându-se spre ieșire, că avea să se ducă la Fortăreață și de acolo, direct la tatăl ei. A format numărul lui și a ascultat mesajul înregistrat pe robot. „Tată, eu sunt, trebuie să vorbim. Vin pe la șase; poate comandăm ceva de mâncare.”
Când a încheiat apelul, a simțit un alt val de greață și a ajuns la baie la timp pentru a vomita puținul pe care îl mâncase în ziua aceea. După
aceea s-a șters la gură și s-a dus la bucătărie să-și toarne un pahar de apă.
Minunat, avea o toxiinfecție, era complet epuizată, dar trebuia să tragă de ea, trecutul nu mai putea aștepta. Și-a luat cheile, s-a încălțat cu pantofii de sport și a deschis ușa. Se simțea copleșită de neliniște la gândul că îl va vedea pe tatăl ei, dar, și-a spus în gând, exista o mică șansă să nu se înfurie. Poate va fi mândru de ea și dispus să vorbească despre viața pe care o petrecuse la casa parohială, despre Nell, despre cimitir și Bella James. Și dacă așa stăteau lucrurile, o imensă povară avea să i se ridice de pe umeri, dar vârtejul din stomac îi spunea că era foarte puțin probabil ca tatăl ei să se împace cu ideea.
13.
NELL
Decembrie 1969
— A reușit să rețină ceva fluide? a întrebat doctorul, luând termometrul din gura lui Nell.
Nell îl vedea cum privește atent la termometru, peste ochelarii de citit. Îi părea foarte bătrân: avea barbă albă și mâinile îi tremurau.
— De ieri, nimic, nu cred, a zis tatăl ei încet, în timp ce Nell se uita pe fereastră la norii de pe cer, căutând din nou printre ei chipul mamei sale.
Nu-și amintea să se fi simțit vreodată atât de rău. Bobby rămăsese lângă patul ei cât timp tatăl ei a chemat doctorul. Începuse să moțăie și când s-a trezit, a privit pe geam și a văzut tot felul de forme în nori –
animale la început, apoi, încet-încet, s-a limpezit o față cu nas, gură, părul lung, lăsat pe spate. Tot uitându-se, a văzut cum apare o mână, un pumn și cinci degete, iar unul îi face semn să o urmeze.
— Bobby, cred că o văd pe mama printre nori, spusese ea.
