— Mă tem că trebuie să meargă la spital, Alice, a spus Alfie.
— Ah, înțeleg. Îmi pare rău, a auzit Nell vocea nesigură a lui Alice.
Au rămas în prag, nemișcați, până ce Snowy a început să latre la picioarele lor. Încet, Alice s-a aplecat și a ridicat-o în brațe.
— Vrei să am eu grijă de Snowy cât timp ești plecată? Știu că mama nu se va supăra, pentru că oricum urma să îl luăm pe unul din frații lui Snowy, îți amintești? a zis fetița cu speranță în glas.
— Tați, poate? a întrebat Nell. Chiar îmi făceam griji.
Se simțea din nou foarte obosită și și-a ascuns capul la pieptul tatălui ei.
— Dacă asta vrei tu, Nell, a zis tatăl ei. Să ne anunți dacă părinții tăi nu sunt de acord, Alice.
Alice a încuviințat din cap și Nell i-a zâmbit prietenei sale.
— Pot să îmi iau la revedere de la ea mai întâi?
Tatăl ei a încuviințat din cap și a lăsat-o pe un scaun de lângă foc, Alice i-a pus cățelușul în brațe, iar Nell i-a căutat zgarda. Dacă tatăl ei avea o cheie și încuia camera secretă, atunci Alice avea nevoie de cheia ei ca să poată intra.
Alice a rămas lângă ea și, dându-și seama ce face, s-a pus între ea și Bobby și tatăl ei, care așteptau lângă ușă.
— Te rog, ai mare grijă de ea, da? a zis Nell, iar Alice a privit-o cu ochi mari cum bagă cheia pe zgarda lui Snowy și apoi o leagă la loc.
— Sigur că da. Îți promit că n-o scap din ochi.
— O să îți scriu de îndată ce o să pot, ca să-ți spun cum mă simt.
Nell i-a făcut un semn cu ochiul prietenei sale.
— Haide, micuță Nell, a zis tatăl ei, iar Nell i-a întins cățelul lui Alice.
Se simțea ciudat în timp ce înainta spre ambulanța parcată pe aleea din fața casei. Luminile albastre erau aprinse, dar nu și sirenele, și făceau ca pământul și gardurile vii să pară albastre. I se părea ciudat să se afle afară. Își simțea pielea ca de hârtie și tremura atât de tare, încât i se făcea din nou rău. Când au întins-o în ambulanță, tatăl ei a urcat și el și a luat-o de mână.
— Ești bine, Nell?
— Unde-i Bobby? Vreau să vină Bobby, a zis Nell, începând să
plângă.
— Bobby trebuie să stea aici, ca să aibă grijă de vaci. Poate veni să te vadă în spital în curând, a zis tatăl ei în timp ce se închideau ușile.
— Bobby, îl vreau pe Bobby cu mine! Nell simțea cum o cuprinde panica la gândul de a fi despărțită de fratele ei. Bobby!
Bobby s-a apropiat de ambulanță și a sărutat-o.
— Fii curajoasă, Nell, în curând te vei întoarce acasă, i-a șoptit el în timp ce motorul pornea.
— Bobby, ai grijă ca Alice să ajungă acasă în siguranță, a zis Alfie și întreab-o pe doamna Hilton dacă poate păstra cățelul câteva zile.
Când au închis ușile ambulanței, Nell a văzut-o pe Alice stând lângă
Bobby, cu lacrimile șiroindu-i pe față și cu Snowy în brațe, de zgarda căreia atârna cheia ornamentată.
14.
BELLA
Ianuarie 1946
Bella trăgea de pielea din jurul unghiilor privind la inelul de logodnă cu smarald de pe mâna ei stângă. Nu îl purta de obicei și mai ales nu când plivea câmpul din spatele casei parohiale, ceea ce făcuse de multe ori în ultimul an, pentru a putea supraviețui. Nu reușise să-și găsească un loc de muncă, pentru că era imposibil să îl lase pe Alfie singur acasă, așa că munceau împreună, creșteau legume, cartofi, fasole cățărătoare, varză, ceapă și căpșune, așa cum făcuse mama ei pe vremea când ea era mică, și aranjase la capătul drumului o tarabă care le aducea un venit suficient ca să poată cumpăra lemne de foc, lapte și pâine.
Procesul nu fusese ușor de privit, stătuse în sala de judecată în fiecare zi împreună cu Alfie, ascultând minciunile pe care le spuneau despre Tessa. În ciuda faptului că îi scria în fiecare zi, implorând-o să se răzgândească, mama ei refuza să depună mărturie și să se apere. Sau să
spună de ce. La asta se adăuga faptul că avocatul mamei ei nu consimțise să se întâlnească cu ea, refuzând să o lase să depună mărturie despre caracterul acesteia. Bella nu fusese acasă nici la momentul morții lui Evelyn Hilton, îi spusese domnul Lyons într-o scrisoare adresată ei, și nici în anul dinainte, iar părerea lui era că ar fi prea implicată emoțional și ar putea spune lucruri care ar dăuna apărării mamei sale și, în cele din urmă, s-ar putea întoarce împotriva ei.
Dar procesul nu mergea în favoarea mamei sale, iar toți experții chemați ca martori erau de partea doctorului Jenkins și nici unul nu vorbise în apărarea mamei sale. Luase hotărârea să mai încerce o ultimă
dată să stea de vorbă cu avocatul, stând și așteptându-l de o săptămână la secția de poliție. Unde stătea și acum, cu mâinile tremurând și cu Alfie pe scaunul de lângă ea, care își legăna picioarele fără astâmpăr. A întins o mână, i-a pus-o pe genunchi ca să-l oprească și i-a zâmbit blând.
— Nu te simți bine?
El a clătinat din cap și s-a uitat spre sergentul de poliție care stătea în spatele ghișeului de la secția de poliție Lewes și care îi ignora de mai bine de două ore.
— Aș dori să nu fie nevoie să venim aici, a șoptit el. Daca mă iau cu forța?
Bella l-a strâns de mână. Ultimul polițist pe care îl văzuse Alfie o arestase pe bunica lui și apoi rămăsese în casa parohială aproape toată
noaptea ca un copoi care pândește vulpea să iasă din vizuină.
