— Mă amenințați?

— Nu fac decât să subliniez că sunteti isterică și că nici nu aș visa să

vă aduc în boxa martorilor. Ați putea sfida Curtea și atunci ce se va alege de Alfie? Numai pe dumneavoastră vă are pe lume.

— Vreau să vorbiți cu judecătorul; să îi cereți să apar ca martor al apărării înainte de a se da verdictul, a zis Bella, fără să se miște de pe scaun.

Domnul Lyons s-a uitat la ceas.

— Îmi pare rău, domnișoară James, trebuie să mă întorc în sală. Am o întâlnire cu judecătorul în zece minute pentru care trebuie să mă

pregătesc.

— Și dacă mă duc la presă? Dacă pe dumneavoastră nu vă

interesează povestea mea, poate îi interesează pe jurnaliști, a zis ea încet.

În biroul lipsit de aer, Bella simțea durerea și suferința tuturor oamenilor care stătuseră pe acest scaun înaintea ei și a inspirat adânc, încercând să își suprime senzația că totul se învârtea cu ea în timp ce domnul Lyons o privea plin de ură din pragul ușii.

— Nu te sfătuiesc să faci una ca asta, domnișoară James, a zis el rece.

— Sunt convinsă că nu. Dar eu am aici carnetul mamei mele, în care stau scrise toate lucrurile pe care i le-a spus Wilfred Hilton și toate amenințările. Ca să nu mai spun de doctorul Jenkins însuși și de părintele Blacker, preotul din parohia noastră, care crede că este vrerea lui Dumnezeu ca femeile să sufere în chinurile facerii.

— Nu l-ar publica. Domnul Hilton este un om cu influență.

— Poate, dar multe din lucrurile acestea ar fi ușor de dovedit. Sunt multe femei care ar depune mărturie în apărarea mamei mele. Nu că v-ați fi deranjat să vorbiți cu vreuna dintre ele. Cred că ar fi interesant de citit cum ați renunțat atât de repede.

Lyons s-a îndepărtat de ușă.

— Nu-mi plac amenințările dumneavoastră, domnișoară James, și cred că veți descoperi că o femeie din clasa dumitale are puțină influență.

Mama dumitale mi-a cerut să vă dau asta.

A aruncat un plic mic pe masă, în fața ei. Vederea scrisului înclinat al mamei i-a înmuiat picioarele.

— Și acum, vă rog să mă scuzați, dar trebuie să mă întorc în sala de judecată. Presupun că veți fi prezentă, dar ar fi mai bine să nu-l aduceți pe băiat. Sper că deliberările juriului vor dura mult timp; un verdict rapid nu e semn bun. O zi bună, domnișoară James. Vă voi transmite o dată la care o puteți vizita pe mama dumneavoastră, când va fi convenabil pentru toate părțile.

În timp ce ea și Alfie își croiau drum spre ieșire, către lumina rece a soarelui de ianuarie, în fața tribunalului mulțimea se aduna deja. Cu picioarele tremurând, s-a prăbușit pe o banca din apropierea unei cafenele.

Un tânăr în robă neagră a ieșit din clădirea tribunalului și a traversat strada spre cafenea.

— Mă scuzați că vă deranjez, dar aș putea să vă pun o întrebare? a zis ea văzându-l că se apropie.

— Desigur, a răspuns el, încruntându-se ușor.

— Cum pot afla care avocați își oferă serviciile gratuit?

— Există programe înființate de avocați și jurisconsulți care oferă

consiliere gratuită celor sărmani. Vă puteți adresa biroului administrativ de la judecătoria unde urmează să aibă loc procesul, iar ei vă pot elibera o listă cu nume.

— Vă mulțumesc, a zis Bella.

Când tânărul și-a continuat drumul, Bella a întors capul și a privit spre clădirea judecătoriei, înainte de a-și afunda mâna în buzunar pentru a scoate scrisoarea mamei.

— Mi-e foame, mamă, a zis Alfie.

A băgat mâna în buzunar și a scos o bucată de pâine și un măr, pe care i le-a dat fiului ei. Apoi a strecurat scrisoarea în geantă. Putea să

aștepte până mai târziu. Nu era drept să o citească în fața lui Alfie, când știa că îi va frânge inima.

Ridicând ochii spre marea clădire în stil georgian din fața ei, a auzit pe cineva care striga numele mamei sale. O mare de oameni, bărbați, femei și copii, se înghesuiau să intre, disperați să ocupe locurile din primul rând, pentru a urmări ultimul act al dramei.

Venise timpul pentru cuvântul de încheiere al judecătorului. Bella s-a ridicat și, cu picioare nesigure, a pornit înspre tribunal.

15.

ALFIE

Ajunul Anului Nou, 1969

Alfie James a ridicat pistolul la tâmpla Lolei, juninca sa preferată.

Vaca a adulmecat nervoasă, apoi și-a smucit cu putere capul în funia care o lega de gard, în vreme ce vițelul dinăuntrul ei o lovea cu putere în burtă. Alfie a întors capul, ținându-și respirația, simțind frigul amarnic care îi pișcă ochii, urechile și degetul încovrigat pe trăgaciul metalic, pe care începuse să îl apese încetișor. Lola a întors capul ca să îl privească, iar respirația îi ieșea sub formă de norișori înfricoșați.

Fusese de față în ziua când se născuse. Avea o fire plăcută și dăduse deja naștere la câțiva viței, pe care întotdeauna îi ascundea de el în iarba înaltă, în încercarea sortită eșecului de a-l împiedica să îi ia. În minte o vedea cum venea spre el dimineața, la răsăritul soarelui, cu ugerele grele, ca să fie mulsă. Deschidea poarta și aduna animalele, câteva dintre celelalte împingându-se și agitându-se în jurul lui, dar nu și Lola, niciodată Lola. Iar acum stătea în fața lui, legată de o poartă, înconjurată

de carcasele vitelor pe care fuseseră nevoiți să le sacrifice de-a lungul întregii zile. Cu ochii măriți de frică, urmărise cum celelalte vaci erau omorâte în jurul ei; știa ce se petrecea și ce urma. Nările i se umflau simțind mirosul de praf de pușcă al armei și cel de sânge al prietenelor sale.