Alfie s-a uitat spre fiul lui în vârstă de treisprezece ani și a văzut dârele de lacrimi care curgeau pe obrajii murdari ai lui Bobby, lacrimi pe care le-a șters cu mâneca în timp ce tatăl lui își forța degetul paralizat să

apese trăgaciul. A închis ochii în clipa în care bubuitul asurzitor a răsunat peste câmpurile înzăpezite din jurul lor, iar Lola s-a prăbușit pe pământul înghețat, cu sângele explodându-i din tâmplă ca un foc de artificii. Se înfăptuise totul; erau moarte toate, cireada pe care o crescuse și o îngrijise timp de douăzeci de ani.

Vițelul dinăuntrul mamei sale moarte a început să lovească

înnebunit, luptându-se pentru viață și, neputând să privească, Alfie s-a întors spre mormanul de carcase pe care Bobby le mutase la capătul câmpului, gata să fie arse, unde picioarele lor moarte adunaseră zăpada,

întinse pe pământ ca niște crengi înghețate. Deodată a simțit în gură gust de metal și și-a dat seama că lacrimile îi adunaseră stropii de sânge de pe față, care i se scurgeau acum în gură. A alergat spre fântână și și-a șters cu furie sângele cu apa rece ca gheața.

În timp ce Bobby continua să mute carcasele moarte, Alfie s-a așezat pe un morman de lemne de foc și a încercat să se adune. A privit spre casa parohială, unde lumina lunii se reflecta în mica fereastră care i se păruse întotdeauna un ochi îndreptat spre lume. Nimeni nu remarcase vreodată cărămida pătrată din sticlă, pe care bunica lui o inserase în zid când descoperise și renovase mica încăpere de sub scări.

Păstrase mereu secretul camerei ascunse; nici măcar Nell și Bobby nu știau de existența ei. Era ceva ce nu dorea să împartă cu nimeni; un loc unde se ducea când era trist și voia să își amintească de bunica lui.

Coconul lui care îl apăra de lume. Îi oferise protecție timp de șapte zile și șapte nopți când fusese arestată, pe când el avea șase ani și de aceea simțea o mare afecțiune pentru locul acesta, ca și cum ar fi fost o persoană care îl apărase de rele.

Își amintea încă de femeile care veneau în casa aceasta – uneori în toiul nopții, ca să nu fie văzute – și care stăteau în camera secretă până se refăceau. De-a lungul anilor, femei care nu puteau să o plătească pe moașa care le aducea copiii pe lume reveneau de mai multe ori la Tessa James, căci ea nu refuza să ajute o femeie care avea nevoie de ea. De multe ori erau sărace, aveau soți violenți și soseau bătute și în lacrimi, uneori cu un copil sau doi după ele. Tessa le primea, le așeza lângă foc, le dădea supă ca să prindă putere să-și împingă copiii afară. Apoi, după ce copilul se năștea lângă foc, ascundea femeia și pruncul în camera secretă

pentru o zi sau două ca să se poată odihni. Le dădea de mâncare celorlalți copii și se ocupa de ei, le curăța hainele și îi spăla pe față. Alfie își amintea de soții care veneau să-și ia nevestele și băteau cu pumnii în ușă, cerându-i Tessei să le spună unde sunt. Dar nu le găseau niciodată, iar ascunzătoarea Tessei a rămas secretă; femeile păstrau secretul ei, iar ea păstra secretele lor.

Preotul din localitate, părintele Blacker, venea și el să bată la ușă, cerând cu insistență ca Tessa să le dea oamenilor nevestele înapoi și certând-o pentru că tulbura liniștea în zona. Metodele moașelor, cunoștințele lor despre plante și abilitatea de a alina durerile în timpul

sarcinii și nașterii erau ocărâte de părintele Blacker, care încerca să le facă

de rușine pe femeile pe care le ajuta Tessa, dar bunica lui îl lua la trei păzește și îl dădea afară.

Înainte ca femeile să plece, le sfătuia să-și părăsească soții dacă le băteau sau le posedau cu forța câtă vreme nu erau refăcute după naștere.

Dar ele nu făceau asta niciodată; n-aveau bani și nici unde să se ducă.

Totuși, câteodată, o noapte sau două în camera secretă a Tessei era suficient ca să-și recapete puterea de a merge mai departe.

„Nimeni nu face mai mult rău Bisericii decât moașele”, îi spunea părintele Blacker acostând-o în timp ce trecea pe lângă biserica în spatele căreia se afla casa ei. Ea îi zâmbea întotdeauna și îi ura o zi bună, pentru că nu voia niciodată să-i dea apă la moară. Dar știa că multă lume o urăște, că viața ei era trecătoare ca nisipul din clepsidră. Că într-o zi vor găsi o cale s-o ia cu mâinile în cătușe, s-o închidă și să arunce cheia.

Ziua aceea a fost una de care Alfie încă își mai amintea, când bunica lui l-a lăsat singur în camera secretă. Timp de șase zile și șase nopți, se simțise la fel de îngrozit cum se simțea acum că va fi alungat din casa parohială; de lângă tot ce cunoscuse și iubise, de lângă mama și bunica lui.

A lăsat capul în jos la gândul scrisorii venite în dimineața aceea de la avocatul său, ultimul cui la coșciug. Luptase cât putea de tare, dar Wilfred Hilton amânase prea mult timp. Vorbele avocatului sunaseră

așa: Bănuiesc că, în ciuda faptului că ți-a scris ca să te notifice în legătură cu testamentul, domnul Hilton era prea slăbit la momentul semnării sale ca să

citească cu atenție testamentul și nu a văzut că nu concorda cu dorințele sale.

Totuși nu era pregătit să renunțe. Casa aceasta și pământul pe care se afla erau ale lui de drept. Tatăl și bunicul său doriseră să le stăpânească și nu putea ignora dorința mamei sale. A permite să fie demolată casa parohială echivala cu ștergerea amintirii ei și recunoașterea faptului că era un bastard, și nu copilul preaiubit al lui Eli Hilton.

— Sunt fiul lui Eli Hilton, spune-o. Acestea fuseseră ultimele cuvinte ale mamei sale când i-l smulseseră din brațe la azilul de săraci din Portsmouth, unde au ajuns când mama lui nu și-a putut găsi de lucru.

Trebuie să te întorci la casa parohială ca să revendici ceea ce ne aparține.

Promite-mi!

Era singurul loc în care simțea prezența mamei sale și singurul loc care îi fusese casă. În ziua în care părăsise casa de copii, la paisprezece ani, în 1953, făcuse autostopul până la Lewes, apoi străbătuse restul drumului până la Kingston pe jos și întrebase cum se ajunge la casa parohială. Era așa cum și-o amintea. La fel cum era acum. Îsi amintea cum arăta casa albă și frumoasă într-o zi însorită de iarnă, își amintea de mama lui care tundea iasomia ce înconjura ușa din stejar proaspăt vopsită în negru, cum mătura praful adunat pe dalele din bucătărie, cum murmura un cântecel în timp ce săpa răzoarele pentru flori și planta panseluțele și narcisele care împodobeau căsuța pe dinafară. Nu le spusese Hiltonilor cine era – nu-l mai văzuseră de când avea șase ani.

Ceruse ceva de lucru, iar apoi, mai târziu, întrebase dacă poate închiria casa parohială. Abia după o vreme și-a dat seama Wilfred Hilton cine era cu adevărat.

— Bobby! Bobby!

Alfred s-a uitat peste umăr și l-a văzut pe Leo Hilton, fiul lui Richard, alergând spre ei, împingând bicicleta prin zăpadă. Era înalt și blond ca tatăl lui, cu același aer că totul i se cuvine, ceea ce însemna că se ținea drept, cu capul înclinat pe spate și îi privea de sus pe toți cei pe care îi întâlnea.

Bobby l-a auzit pe Leo strigând. A sărit jos de pe tractor și s-a grăbit spre el.

— Ce este?

Leo s-a oprit brusc și a privit la juninca moartă de la picioarele sale, la zăpada înroșită din jurul tâmplelor ei.

— Tata are nevoie de tine, a zis el încet, ferindu-și privirea de mizeria însângerată. Are probleme cu luminile pentru petrecere și vrea să

te ocupi tu.

Bobby s-a uitat spre tatăl lui.

— Nu mă pot dispensa de el deocamdată, a zis Alfie.

— Tata nu o să se bucure deloc, a replicat Leo scurt.

— Lasă, tată, nu durează mult. Oricum aveam nevoie de o pauză.

— Am nevoie de tine aici.

Alfie simțea cum începe să tremure de furie.