Dar apoi i-au alunecat picioarele și capul și a început din nou să o ia în jos. Panicat, Alfie a tras frâna și a sărit din tractor, aplecându-se sub capul și umerii ei pentru a încerca să o împingă la loc înăuntrul cuvei excavatorului.
Opintindu-se sub greutatea trupului ei mort și inert, ca și cum s-ar fi luptat să-și salveze lumea de la prăbușire, a scos un urlet. Își imagina petrecerea în plină desfășurare din depărtare: muzica, băutura, strigătele, râsetele. Bobby bătut pe spate de Richard, convins să bea prima sa bere, să mai stea o vreme. „Se descurcă tatăl tău și singur. Se dă el pe brazdă.
Ați avut o zi grea.” A săltat carcasa cu un efort atât de mare, încât capul a început să-i zvâcnească și în tăcere a implorat să vină cineva, oricine. Să îl ajute.
Nu știa de câta vreme stătea acolo, încercând să susțină greutatea vacii moarte, când și-a dat seama că tractorul începuse să se aplece spre el. La început a fost un zgomot, o alunecare, un sunet de precipitare, iar el a crezut că este zăpada care cădea de pe ramuri pe lângă el. Se mișca și el, era împins, la început mai încet, apoi mai repede. A încercat să se dea la o parte din drum, dar cele șapte tone ale tractorului se mișcau tot mai
repede, îl apăsau, răsturnau mașinăria într-o parte, spre șanțul care înconjura câmpul. A încercat să facă o săritură în lături, dar era prins între Lola și dinții excavatorului, iar pământul era prea alunecos ca să se poată agăța de ceva. Laba piciorului se încovoia sub el, contorsionându-se și răsucindu-se astfel încât genunchiul îi gemea de durere și a simțit cum i se rupe femurul. A urlat, a strigat să îl ajute cineva. Durerea sfâșietoare îi cuprinsese piciorul rupt și întregul corp, dar zgomotul de cădere era tot mai puternic și roțile scârțâiau, prinzând viteză tot mai mare.
L-a trecut un val de panică, pentru că presiunea devenea insuportabilă și simțea că i se încovoaie cutia toracică. N-avea nici o putere de a opri excavatorul care se răsturna peste el, iar greutatea Lolei îl împiedica să se tragă de sub el. Încet, și-a dat seama că era în întregime prins între dinții din metal și pământ, fără nici o cale de scăpare. A întors capul, căutând în jur un ajutor, și l-a văzut pe Leo îndreptându-se spre casa parohială.
— Leo! a strigat el. Leo, cheamă-l pe Bobby, ajută-mă!
Durerea sfâșietoare din tot corpul îl seca de puteri – abia mai putea respira –, dar dacă Leo alerga în drum, ar fi putut opri o mașină. Mintea lui Alfie alerga, încercând să rămână concentrată și să nu-și piardă
cunoștința; doi bărbați ar fi putut să îl tragă de sub tractor. Daca acționa rapid, băiatul îl putea salva.
Dar când s-a apropiat, Leo s-a oprit și a rămas nemișcat, cu o privire stranie pe chip. Aceeași privire pe care o avea pe chip când Bobby descoperise cățelușii înecați în sac.
— Ajută-mă, Leo!
Plămânii lui Alfie șuierau, privați de aer. Tractorul îl împingea tot mai jos în șanțul plin de gheață, metalul scârțâia, motorul se ambala din ce în ce mai tare. Acum era prins cu capul în jos, cu gura plină de noroi și gheață neagră, iar deasupra lui apăsau câteva tone de metal. A întors capul și, printr-o deschizătură între dinții excavatorului, a văzut o fetiță
care alerga spre el, o fetiță într-o rochie roșie. Pământul înghețat i-a scârțâit sub picioare când s-a aplecat și a băgat un braț înăuntru, încercând să îl ajute.
— Alice, dă-i drumul! Ieși de acolo! i-a strigat Leo în timp ce ea își încorda trupul mărunțel ca să-l ajute.
Motorul tractorului se încinsese de efort și a trimis în aer o dâră de fum negru. În timp ce zăcea în șanțul plin de zăpadă, cu răsuflarea întretăiată, a simțit cum fetița îl trage de braț.
— Ajută-mă, Leo, ajută-mă. E prins aici.
O auzea gemând de efort, iar când a ridicat privirea, a văzut că avea chipul roșu de panică, lacrimile îi curgeau pe obraji, iar în ochi i se citea frica. A încercat să se miște, dar nu putea. Era țintuit locului, cavitatea toracică îi era strivită, iar inima i se umfla din cauza presiunii. Simțea că
este îngropat de viu.
— Ajută-l! țipa fetița.
— Alice, nu! a strigat Leo. Ia-mă de mână!
Când tractorul a gemut, dându-și ultima suflare, vocile s-au auzit înăbușit, iar vederea a început să i se încețoșeze. Și-a fixat ochii pe pantofii roșii din piele lăcuită, care erau la același nivel cu capul lui. Și-a imaginat cum ridică singură tractorul, ca un supererou din desenele animate.
În clipa în care tractorul s-a prăbușit peste ei, cu un zgomot ca un urlet, de vaiet, ca un animal în agonie, Leo a înhățat fetița și lumea s-a întunecat.
16.
Vanessa
Joi, 21 decembrie 2017
— Îmi pare foarte rău, doamnă Hilton, a zis detectivul-inspector Hatton, dar n-am găsit-o pe Alice. Noi o căutăm pe nepoata dumneavoastră, Sienna, care se juca în zăpadă în această după-amiază.
Vanessa s-a uitat la el, apoi la ceas; a văzut că secundarul gonea înainte, că timpul trecea atât de repede, că nu-l putea nici opri, nici întoarce înapoi. Simțea ca se află într-un tren din gară care pornea cu viteză prea mare ca să mai poată coborî, lăsându-le pe Alice și pe Sienna una lângă alta pe peron, privind-o cum se îndepărtează.
— Ne puteți spune încă o dată cu exactitate ce s-a întâmplat după ce ați vorbit ultima oară cu Sienna?
Vanessa s-a uitat spre Leo, care stătea la masa din bucătărie.
Deodată, telefonul s-a trezit la viață, făcându-i pe amândoi să tresară. A vibrat pe masa din lemn, scoțând un înfiorător zgomot de sfredelire, iar el l-a luat de pe masă și a răspuns, ieșind din cameră.
Detectivul-inspector Hatton a privit încruntându-se în urma lui.
Ochii polițistului aveau o nuanță de cenușiu șters, iar cămașa i se părea Vanessei că nu fusese călcată foarte bine. Și-a coborât privirile spre pantofii lui; erau uzați, nelustruiți, iar paltonul, pe care nu îl dăduse jos, îi era prea mare. Părea tânăr, necăsătorit; și-l imagina singur într-un apartament, luând o cină simplă târziu în noapte, muncind până la miezul nopții ca să poată avansa. De ce trimiseseră pe cineva atât de tânăr și de neexperimentat? Gândul acesta i-a sporit senzația de panică.
— Am urcat să-mi iau mănușile, n-am stat mult, a zis ea încetișor.
— Prin urmare, ați fost în dormitorul dumneavoastră tot timpul cât Sienna a fost afară?
A încuviințat din cap, iar detectivul a notat ceva în carnețelul lui.
Vanessa a întors capul și a văzut o polițistă în uniformă care stătea în dreptul ușii bucătăriei și o privea curioasă. Când Vanessa a țintuit-o cu privirea, femeia s-a înroșit și a întors capul. Ura prezența tuturor acestor oameni în casă, era la fel ca în noaptea în care dispăruse Alice. Poate visa, poate nu se întâmpla nimic și din moment în moment urma să se
trezească și să audă vocea Siennei venind de jos.
Leo s-a întors în bucătărie, trecându-și degetele prin bretonul neglijent, așa cum făcea întotdeauna când era nervos. Și-a aruncat telefonul pe masă.
— Lua-l-ar dracu’, nu se oprește niciodată!
Detectivul i-a aruncat lui Leo o privire lungă, care spunea cât o mie de cuvinte. Vanessa își dădea seama că omul nu îl place pe fiul ei; îl privea pe Leo în același fel în care îl privise detectivul-inspector Mills pe Richard în noaptea dispariției lui Alice.
