— Nu vreau să mă calmez. Trebuie să-l găsiți pe omul acesta imediat! Este ultima persoană care a văzut-o pe sora mea înainte să
dispară, iar acum aflu că a fost aici. Astăzi, chiar înainte de dispariția Siennei. Pentru numele lui Dumnezeu, ar putea fi în mâinile lui. A apucat-o pe Helen de braț și a scuturat-o. Ai auzit ce a zis mama? Știi ceva despre asta?
Helen s-a uitat la el cu lacrimi în ochi.
— Nu, Leo, nu știu. Din cauza ta, nu mai vorbesc cu el.
Leo a strâns-o de umeri.
— De ce a venit aici, Helen? De ce?
— Domnule Hilton, este ultima oară când vă spun, calmați-vă, a zis detectivul.
— De ce nu faceți ceva? Trebuie să-l găsiți! Poate a văzut-o pe Sienna, poate el a luat-o. Leo s-a întors spre soția lui. Spune-mi de ce a fost aici, Helen, chiar acum!
Helen s-a ridicat și, uitându-se cu dușmănie la soțul ei, epuizată, cu ochii în lacrimi, a ieșit în fugă din cameră, în timp ce detectivul-inspector Hatton îl apuca de braț pe Leo, oprindu-l să pornească după ea.
17.
Willow
Joi, 21 decembrie 2017
Willow a oprit mașina în fața blocului în care locuia tatăl ei, în Mouslecoomb, și a ridicat punga cu cafele de la picioare. Îi era încă greață
și cafeaua avea un gust ciudat, dar nu se simțea atât de rău încât să nu facă față acestei discuții; gata cu scuzele, trebuia s-o facă.
După ce se înregistrase la Fortăreață și obținuse un card de membru, ca să poată face fotografii cu telefonul mobil, rămăsese până la închidere.
Era o clădire modernă impresionantă, un centru de informare care conținea documente, tăieturi din ziare, o arhivă istorică și hărți vechi de până la nouă secole.
După ce a fost condusă în bibliotecă, a cerut să vadă hărțile Serviciului
Cartografic
pe
care
le
aveau
pentru
satul
Kingston-near-Lewes. Femeia cu glasul blajin căutase numerele de referință în sistemul electronic, iar Willow completase formularul, așteptând răbdătoare, în timp ce inima îi bătea cu putere în piept. S-a uitat la ceas; cum nu mai erau decât șaptesprezece ore până la ședință, era foarte târziu să caute o informație de o asemenea importanță.
Condamnându-se pentru că avusese încredere în Mike și simțind că tot corpul i se acoperă de un strat de sudoare, și-a dat seama că se împlinea un an de când Mike îi încredințase proiectul și că Fortăreața ar fi trebuit să fie primul loc în care să caute, nu ultimul.
După un scurt răstimp, femeia cea săritoare, cu ochelari pe lanț și o cămașă bine apretată, ca gheața nespartă, apăruse lângă ea cu trei hărți și o rugase să le manevreze cu cea mai mare atenție. Le întinsese pe mesele mari, albe, din fața lui Willow și le deschisese, apoi îi zâmbise binevoitoare și plecase. Willow a cercetat planul satului, în căutarea punctelor de reper pe care le cunoștea foarte bine, după ce lucrase timp de un an la planuri alături de Mike, Leo și dezvoltatori: sala de cultură, biserica, Conacul Tiselor și vechea casă parohială. Cimitirul din spatele bisericii se vedea clar în toate cele trei hărți, dintre care cea mai veche era din 1853, dar nu era nici un semn al existenței unui cimitir lângă casa parohială. Deși asta însemna că nu aflase nimic nou, era o ușurare să știe
că nu ratase un detaliu strigător la cer.
La o investigație suplimentară, în hărțile mai recente, datând de la începutul secolului XX, erau trei zone mici în câmpul din jurul bisericii etichetate Cimitir extramural, care i-au atras atenția.
Scoțând telefonul din geantă, le-a făcut o fotografie și apoi o scurtă
căutare pe Google i-a spus că reprezentau soluția la problema cimitirelor suprapopulate de la acele vremuri.
Populația localității Lewes a crescut rapid la începutul secolului al XIX-lea, iar cimitirul Sf. Nicolae a devenit neîncăpător. În 1893, Consiliul a interzis înmormântările în interiorul sau în jurul bisericilor și capelelor din Lewes prin Legea înhumărilor în afara metropolei, din 1853, și a achiziționat douăzeci de pogoane pe câmpurile adiacente.
Logic este, și-a zis Willow, în timp ce trecea cu privirea peste cele trei câmpuri din jur, că dacă cimitirul bisericii este plin, iar câmpul care se întindea până în spatele casei parohiale era folosit drept un fel de cimitir de rezervă, ca unele din morminte să se întindă și pe terenul care aparținea casei.
I-a venit în minte conversația avută cu Kellie în mașină, în dimineața aceea: că era posibil ca cimitirul menționat de Dorothy să fi fost locul în care erau îngropați săracii care nu-și permiteau o înmormântare așa cum se cuvine. Probabil că situația era în genere trecută cu vederea și nu era cunoscută decât de localnici. Nu apăreau aceste morminte în hărțile Serviciului Cartografic sau în evaluarea cadastrală din dosarul ei.
A returnat hărțile și i-a mulțumit femeii înainte de a-și concentra atenția spre găsirea agendei. Pentru asta trebuia să se ducă la secția de arhivare. A trecut dincolo de o imensă ușă glisantă din sticlă, cu aspect futurist, și i-a înmânat fetei de la ghișeu referința, așteptând puțin timp până ce i s-a adus un dosar albastru legat cu sfoară.
Carnet aparținând moașei Tessa James, circa 1930-1945.
S-a dus la cea mai apropiată masă și a deschis dosarul; a simțit că i se furnică pielea de pe brațe când a scos un mic carnet legat în piele. Timpul și umezeala din sol afectaseră o mare parte din frumosul scris de mână
înclinat, dar se vedea că înregistrările mergeau din 2 aprilie 1930 până în 4 ianuarie 1945. Însemnări scurte, scrise clar de stră-străbunica ei, despre nașterea la care asistase în ziua respectivă. Primele câteva înregistrări erau prea rău afectate de apă și noroi ca să mai poată fi citite, dar după
câteva pagini a descifrat cuvintele următoare: Era prea tânără pentru a naște, iar băiatul care a ținut-o de mână tot timpul i-a promis că nu o va mai supune niciodată la asemenea dureri; o promisiune rareori ținută.
Este minunat să pui un copil în brațele unui cuplu atât de iubitor. Amajutat prea multe mame cu șase copii acasă pe care nu își permit să îi hrănească șiun soț bețiv. Dar nu și aceștia; era primul lor copil și pe obrajii lui curgeaulacrimi. „E o frumusețe” a șoptit el după ce a tăiat cordonul ombilical.
