fotografii aflată la piciorul canapelei. A privit fotografia de deasupra: o imagine alb-negru a unei femei în rochie de mireasă, care dansa împreună cu mirele ei.
Bobby a reapărut, pe jumătate îmbrăcat, și a luat o țigară din pachetul de pe masă.
— Fă-ti o cafea, a zis el.
— Ți-am adus eu cafea, a spus ea, ridicând punga.
Când el a dispărut din nou, Willow și-a întors atenția spre fotografii, apoi s-a aplecat și a ridicat una. Părea să fie tatăl ei pe când era copil, în jur de treisprezece ani, sprijinit de o poartă pe care stătea cocoțată o fetiță
blondă. Fata avea un zâmbet radios pe chip și se uita la el cu priviri adulatoare. În fundal, o cireadă de vaci venea pe alee, spre ei.
Willow s-a uitat mai atent. Era sigură că fata trebuia să fie Nell. Nu o întâlnise niciodată pe mătușa ei, iar tatăl ei refuzase să-i vorbească despre ea. Tot ce știa era că Nell îl rănise profund, ceea ce însemna că, după cum îi era obiceiul, o izgonise cu totul din viața lui. Willow s-a gândit la biletul pe care îl descoperise și care îi ardea buzunarul. Vedea că Nell semăna cu Bobby; aveau aceeași față în formă de inimă și același zâmbet, aceiași ochi. Tare mult i-ar fi plăcut să o cunoască.
Bobby a intrat în cameră.
— Ce poză frumoasă, tată. Este Nell?
El a încuviințat din cap, iar ea a lăsat poza din mâna, interpretând semnele uzuale care îi spuneau că subiectul era dincolo de limitele permise.
— Ce ai mai făcut, puștoaico?
În comportamentul lui era ceva ce o neliniștea.
— Bine. Mi-e un pic cam rău; cred că s-ar putea să fi luat un virus.
A mai luat o gură din cafeaua cu gust ciudat.
— Nu cumva ești însărcinată? a zis el, făcându-i un semn cu ochiul.
Willow a râs.
— Nu, Doamne ferește! Nici o șansă, s-a încruntat ea, în timp ce ideea i se așeza mai bine în minte.
— Ce mai face tipul tău? Charlie, parcă.
Willow, rămasă încă la ideea dinainte, a făcut o pauză înainte de a răspunde.
— Bine, mă ajută să renovez apartamentul. Am terminat de lustruit
podeaua și de zugrăvit dormitorul. Încep să mă simt acasă, a zis, punând fotografia înapoi peste celelalte.
— Minunat. E un băiat bun, îmi place. Știi că îți pot da o mână de ajutor oricând, a zis el, scoțându-și o țigară din pachet și trecându-și degetele prin părul gras. Nu înțeleg de ce nu-mi ceri niciodată ajutorul.
— Tată, a zis ea încet, trebuie să vorbim despre ceva. Nu știu dacă
nu cumva o să te superi pe mine, dar vreau să fiu cinstită cu tine.
— Sună de rău augur, a zis el, căutând o brichetă.
— Vreau doar... S-a oprit, cu inima bubuindu-i în piept, căci vocea începea să îi tremure. Vreau doar să știi că ceea ce urmează să-ți spun a fost un lucru foarte important pentru mine, și a fost o decizie pe care n-am luat-o ușor.
— Bine.
Bobby s-a lăsat pe spate în fotoliu și a pus un picior peste celălalt, ceea ce a făcut-o să-l simtă foarte departe. Avea privirea aceea care o intimida, când părea capabil să-și reteze emoțiile numai prin forța voinței. Când a vrut să continue, și-a simțit gura uscată.
— De aproape un an lucrez la un proiect în Kingston-near-Lewes. A zâmbit, încercând să spargă tensiunea, dar el era nemișcat și o privea țintă, foarte încruntat. Tată, cei din familia Hilton – adică foștii tăi vecini –
au de gând să dărâme casa parohială și să construiască zece case și un nou centru comunitar pe terenul acela. Iar firma mea, biroul meu de arhitectură... ei bine, noi lucrăm împreună cu Leo Hilton și conducem proiectul.
Ochii lui Bobby au rămas ațintiți în podea cât timp și-a aprins țigara și a tras un fum. În cele din urmă, când ea nu mai putea suporta tăcerea, l-a auzit vorbind.
— Știu.
Dintre toate lucrurile pe care se aștepta să le spună, la acesta nu se aștepta sub nici o formă. În decursul a numai câteva secunde, a trecut de la uluială la furie. Așadar știa – de cât timp? Între ei, ca de obicei, existau numai secrete. Lucruri rămase nespuse, conversații dificile amânate.
Aceasta era povestea vieții ei.
Bobby s-a uitat în jos, la țigara care arsese până la muc.
— Nu sunt idiot, Willow, a spus el, iar buzele i-au tresărit și și-a ferit privirile. Oamenii vorbesc, s-a scris și în ziarul local. Dar trebuie să-ți
spun că aș fi preferat să o aud mai întâi de la tine.
Willow a simțit că greața i se ridică din nou dinspre stomac.
— Am vrut să îți spun mai devreme, dar nu știam cum vei reacționa.
Furia i s-a intensificat. Ca de fiecare dată, vina era a ei. Întotdeauna vina aparținea altcuiva; el nu-și asuma nici o responsabilitate. Nu vorbise cu ea, nu încerca să înțeleagă presiunea la care fusese supusă. Inima îi batea cu putere și îi tremurau mâinile. Trecuse atât de multă vreme de când fusese martoră la o izbucnire de furie de-a lui, încât se convinsese că
