Dorothy a încuviințat din cap, părând să se relaxeze pentru un moment.

— Bineînțeles, n-a spus nimănui că fusesem toată ziua acolo și am avut grijă de copii, de la șapte dimineața până la șapte seara. Eram frântă

și trebuia să ajung acasă. Urma să vină sora mea la cină. Nu i-a dat prin minte să mă invite și pe mine, normal. Am muncit pentru Vanessa zece ani – o știam pe Alice din ziua în care s-a născut –, iar Peter a lucrat neobosit pentru ei ca grădinar; nimic nu era prea mult când era vorba de Richard. Un an întreg n-am auzit altceva decât pregătiri pentru petrecere: ornamente, ce-o să mănânce, cu ce-o să se îmbrace, invitațiile. Toată

lumea era invitată, tot satul, toți prietenii, toți furnizorii lui Richard, toți, în afară de Peter și de mine. Am înghițit atâtea de la familia asta, și am fi zis că le pasă de noi, dar nu eram destul de buni pentru ei, nici măcar pentru o singură noapte.

A ridicat spre cer ochii larg deschiși, plini de mânia acelor amintiri.

— Asta, până în clipa în care și-a dat seama câtă nevoie avea de mine. Abia când începea petrecerea i-a picat fisa. Și, recunosc, mi-a făcut plăcere să văd cum intră în panică. M-am bucurat că absența mea avea să

aibă un impact. Dar, așa să mă ajute Dumnezeu, nu mi-am închipuit

niciodată că avea să i se întâmple ceva rău lui Alice. O iubeam pe fetiță.

Deodată, ușa casei s-a deschis și Peter a strigat la soția lui:

— Dragă, ce faci tu acolo?

Willow s-a întors spre el. Nu arăta prea bine, s-a gândit ea.

— Nimic. Willow tocmai pleca, Peter. Du-te acasă, i-a spus Dorothy strângându-și cardiganul pe ea și întorcându-se să intre în casă. Știu că

Bobby nu i-a făcut nimic lui Alice, nici n-a dat foc – ăștia ar face orice ca să-și protejeze familia –, dar tu trebuie să stai deoparte; nu poți să

schimbi trecutul. Iar în privința lui Nell, te înșeli. Ea nu știe ce s-a întâmplat. Trebuie să o lași în pace.

— Stai, stai! Știi despre foc? Te rog, spune-mi unde e Nell. Nu pleca!

a strigat Willow disperată.

Dorothy a ajuns la ușă, iar Peter i-a aruncat o privire lui Willow, în timp ce soția lui intra în casă.

— Nu mai veni pe-aici, Willow, te rog, a zis și a închis ușa Căsuței Tiselor.

23.

Nell

Februarie 1970

Nell se uita țintă spre ușă, spre șirul de vizitatori care intrau în salon, așa cum făceau întotdeauna în ultima duminică din lună. Era a treia oară

când stătea acolo sperând cu fiecare bătaie a inimii ei frânte că aceasta va fi ziua în care vor apărea Bobby sau tata, zâmbitori și cu brațele pline de cadouri. Visa cu ochii deschiși că se vor așeza pe pat, îi vor lua mâinile și îi vor explica de ce le luase atât de mult timp să vină; de ce le luase atât de mult timp să vină; de ce nu-i scriseseră.

S-a întins pe pat, s-a întors cu spatele la ușă și și-a tras păturile peste cap. Nu mai putea suporta să îi vadă sosind pe părinții celorlalte fete și nici ochii indiscreți care o priveau fix când ea își cobora privirile asupra mâinilor, încercând să nu plângă. O auzise pe una dintre asistente vorbind despre ea când o credea adormită.

— Sărmana! E un drum lung cu autobuzul pentru unii oameni și nu au banii necesari sau nu își pot lua liber de la muncă. Pentru adulți mai treacă-meargă, dar pentru copii e îngrozitor. Unii dintre ei sunt părăsiți aici de părinți care au acasă alți doisprezece copii și nu își permit să-i țină.

Nimeni nu-i vizitează niciodată și nu vin să-i ia, nici chiar atunci când se fac bine. De aici merg direct la casa de copii.

Nell începuse să urască sanatoriul. La început îl privise ca pe un refugiu temporar unde să se însănătoșească, dar ajunsese să-l simtă ca pe o închisoare înfiorătoare, din care n-avea să mai scape niciodată. Ura sunetele acestui loc: căruțul împins pe parchet, cu medicamente sau cele necesare băii cu buretele; tusea permanentă a celorlalte fete. Nopțile o îngrozeau cel mai tare, pentru că noaptea mureau fetele care se simțeau cel mai rău. Într-o zi era acolo, iar în dimineața următoare patul era gol și fata dispăruse. Asistentele o mințeau, ca să nu se mai teamă atât de tare și îi spuneau că fata plecase acasă, dar după o vreme a înțeles care era adevărul.

— Bună, Nell, a spus mama prietenei sale, Heather, stând lângă

patul ei.

Întotdeauna era drăguță cu Nell în zilele de vizita și îi aducea mici

cadouri, dar mila lor o făcea pe Nell să se simtă și mai rău. Își imagina cum vorbeau despre ea pe drum spre casă, despre cât de cruzi erau părinții ei că nu veneau s-o vadă. Ura ideea că puteau gândi rău despre Bobby și tatăl ei.

— Bună ziua, doamnă Parks, a zis Nell.

— Te rog, spune-mi Emma; suntem prietene de-acum, nu-i așa? a zis ea, punând câteva dulciuri pe pat, lângă Nell, înainte de a se așeza și a începe să o mângâie pe păr. Te simți bine, Nell? Heather a zis că nu prea mănânci. Trebuie să mănânci, altfel nu te faci bine.

— Mă simt bine, a zis Nell încet, fără să ridice ochii, ca să nu înceapă

să plângă.

Emma era cea mai drăguță mamă din lume: amabilă, cu vorba blândă și frumoasă, exact asa cum visa că ar fi fost și mama ei.

Se ura acum pentru ce făcuse, dar la începutul săptămânii se rugase ca Heather să nu se facă bine și să nu plece. Sora Morgan venise la patul lui Heather și îi spusese că dacă radiografia este bună, va putea pleca acasă cu părinții ei în duminica aceea. Heather plecase spre secția de radiografie cu un zâmbet pe chip, dar o oră mai târziu se întorsese și plânsese atât de mult, încât nimeni n-o putuse alina. În cele din urmă, hohotele încetaseră și adormise, iar Nell se învinovățise pe ea însăși.

— Heather se simte bine? a întrebat ea acum, întorcând capul spre Emma. Era foarte supărată mai devreme.

— Știu, doctorii au crezut că va putea veni acasă astăzi, dar, din păcate, boala a avut o recidivă.

— Ce este o recidivă?

Nell a privit spre Heather, care stătea pe pat și vorbea cu tatăl ei.

— A revenit tuberculoza. Dar aud că tu te simți foarte bine și că ai putea pleca acasă în curând.

Nell a ridicat ochii spre ea.

— Eu sunt de vină pentru Heather, a zis ea, începând să plângă.

Eram atât de speriată că va pleca, încât m-am rugat la Dumnezeu să nu plece. Merit să nu vină nimeni la mine. Sunt o persoană îngrozitor de rea.

Și-a îngropat capul în pernă, în timp ce Emma o mângâia pe păr.

— Nu mă miră că vrei să mai stea, a zis Emma. E prietena ta. Nu ești o persoană rea, Nell. Ai fost foarte curajoasă.

Nell s-a întors să o privească chiar în clipa în care la ușa din spatele

lor a apărut o femeie, ultima dintre vizitatori. Avea părul roșcat și era îmbrăcată într-un cardigan, o fustă lungă și pantofi negri. Nell avea senzația că o cunoaște, dar nu-și amintea de unde. Cu siguranță nu o mai văzuse la sanatoriu, iar inima a început să-i bată mai tare când femeia și-a aruncat ochii prin salon. Privirile i s-au oprit asupra lui Nell și a început să se apropie de ea, iar pantofii îi tocăneau pe podeaua din lemn, în timp ce inima lui Nell a luat-o la galop.

— Sunt sigură că vei primi vești în scurtă vreme, a continuat Emma.